Viaţa infinitului Constantin Brâncuşi sculptorul sufletului românesc

Spread the love

Considerat un monument al conștiinței artei moderne, Brâncuși a oglindit, pornind de la obârșia sa țărănească, tradițiile, miturile și magia artei populare românești, împletite cu viziunea asupra vieții care îi era influențată atât de Platon cât și de concepția filosofilor orientali. Constantin Brâncuși este considerat un inovator fiindcă a eliberat sculptura de imitația mecanică a naturii, a împletit ca nimeni altul spiritul și sensibilitatea, exprimând însăși esența lucrurilor, dinamismul formelor, combinând în operele sale simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.

Toate acestea explică de ce Brâncuși este considerat cel mai important sculptor al secolului al XX-lea. Însă interesantă este nu numai moștenirea lui Brâncuși – artistul, ci și întreaga sa existență, care ne arată simplitate, multă muncă dar și nenumărate povești de dragoste pe cate titanul din Hobița le-a trăit. Pentru a cinsti cum se cuvine memoria și opera acestui om deplin al culturii române, anul 2016, în care am marcat 140 de ani de la nașterea sculptorului, a fost declarat, în țara noastră, „Anul Brâncuși”, gest care părea un semn că autoritățile române au înțeles, în fine, că o personalitate care a marcat într-o măsură importantă evoluția culturii și a civilizației, merită să i se acorde atenția cuvenită.

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobița, un mic sat din comuna Peștișani, județul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei și al lui Radu Nicolae Brâncuși, o familie de țărani înstărită. Parcurge prima clasă la școala din Peștișani, însă, la fel ca alți copii de țărani din acea perioadă, abandonează cartea, copilăria sa fiind caracterizată de foarte multă muncă și dese plecări de-acasă, precum și de ani lungi de ucenicie prin atelierele de boiangerie, prin birturi și prăvălii. Și deși familia sa era avută, Brâncuși alege să ducă o viață modestă, care avea să îi influențeze puternic viziunea artistică ulterioară.

Viaţa infinitului Constantin Brâncuşi sculptorul sufletului românesc

Încă de la vârsta de 7 ani lucrează ca păstor, primind în grijă mai întâi turma familiei, apoi a lucrat pentru alții, prin munți. În această perioadă capătă primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri. În tot acest timp, își cultivă gustul pentru lucrul în lemn și se implică în proiecte de sculptură elaborate, iar realizările sale artistice atrag atenția unui industriaș care, în anul 1894, îl aduce la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

Trebuie menționat faptul că pentru a urma cursurile instituției de învățământ, Brâncuși învață singur să scrie și să citească. În anul 1895, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează la o vopsitorie, apoi, revine la Hobița, având mânile arse și pline de vopsea. În anul 1896, Brâncuși iese prima dată din țară și merge la Viena, unde se angajează ca cioplitor în lemn, pentru a-și putea susține financiar șederea. Este un moment care avea să influențeze puternic viața sa artistică ulterioară.

Revine în România, iar în anul 1897 merge la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan, schimbă apoi mai multe locuri de muncă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Craiova, unde se angajază la o cârciumă. Aici își face cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite într-o prăvălie. Muncește enorm, obține o bursă, și încheie în patru ani studiile a căror durată era de cinci ani. În anul 1898, este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, dar pentru a putea să participe la cursuri este obligat să-și vândă partea de moștenire de la Hobița unuia dintre frați.

La Școala de Arte este aproape obsedat să stăpânească toate cunoștințele care i se predau, indiferent cât de puțin importante păreau. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa „Bustul lui Vitellius” obține „mențiune onorabilă”, în anul 1900 obține prima medalie de bronz pentru realizarea unui bust după un model antic – „Capul lui Laocoon“, un an mai târziu lucrarea „Studiu” câștigă medalia de argint, iar în 1902, primește medalia de bronz pentru „Ecorșeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, realizat timp de doi ani, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, profesorul său.

Tot în anul 1902 a absolvit, cu calificative maxime, Școala de Arte, perioadă urmată de satifacerea stagiului militar al tânărului Brâncuși. În anul 1903 primește prima comandă a unui monument public – bustul generalului medic Carol Davila – realizare care este instalată la Spitalul Militar din București, rămas până astăzi singurul monument public din București al lui Brâncuși. Și tot în 1903, este expusă la Ateneul Român o altă lucrare a sa – reprezentarea unui bărbat fără piele, care dezvăluia în detaliu fiecare mușchi – care este considerată prima operă artistică a lui Brâncuși reprezentativă pentru căutarea esenței, în locul simplei aparențe exterioare.

Spre finalul anului, Brâncuși pleacă la München, fiind atras de viziunea artistică a sculptorului Auguste Rodin, în primăvara anului 1904 revine pentru scurtă vreme în țară, apoi pleacă spre Paris, pe jos, o călătorie obositoare și costisitoare, pentru a ajunge la destinație artistul fiind nevoit să își vândă câteva din bunurile personale mai valoroase. În drumul său spre capitala Franței, face escale la Budapesta, Viena, München, Zürich și Basel, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori.

La un moment dat, pe drumul spre Paris, la Lunéville, se îmbolnăvește de pneumonie infecțioasă gravă, este tratat la un spital de maici, iar după însănătoșire parcurge cu trenul ultima bucată a drumului, pentru ca în iulie 1904 să ajungă la Paris. Aici cunoaște foamea, boala, greutățile traiului de zi cu zi, lucrând, la început, ca spălător de vase în restaurante. În anul 1905, primește o bursă din partea ministrului român al Cultelor și Instrucțiunii Publice și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde va învăța la clasa sculptorului Antonin Mercié, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.

Anul următor aduce primele expoziții pariziene al lui Brâncuși, la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, iar critica artistică era plină de laude la adresa artistului, însă în acel an, la împlinirea vârstei de 30 de ani, părăsește cursurile Școlii de Belle Arte, atingând limita de vârstă. În anul 1907, trei opere ale sculptorului erau prezentate în cadrul salonului Societății Naționale a Artelor Franceze, la vernisaj fiind prezent chiar Rodin, care îl invită pe Brâncuși să îi devină ucenic, o mare onoare dealtfel, refuzată însă de sculptor, care avea să își motiveze astfel gestul: „Nimic nu crește la umbra marilor copaci“.

În același an Brâncuși primește o comandă pentru monumentul funerar al unui moșier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”, iar în 1908 realizează prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei fețe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit, prima operă în care influența lui Rodin era totală. În același an, Brâncuși sculptează „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.

În anul 1909, Brâncuși își inaugurează un atelier, în strada Montparnasse, care avea să fie vizitat de mai toți marii artiști ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.În anul 1912, prezintă lucrarea „Măiastra“, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare românești, iar un an mai târziu expune la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago și Boston. Printre lucrările expuse peste Ocean se numără și „Domnișoara Pogany“, iar criticii americani nu mai contenesc cu aprecierile la adresa artistului.

Viaţa infinitului Constantin Brâncuşi sculptorul sufletului românesc
Brâncuşi sau şcoala de a privi (documentar – coproducător TVR)

În 1914 realizează sculptura în lemn „Fiul risipitor“, urmată de alte lucrări de acest fel, unele dintre cele mai stranii lucrări ale artistului, tocmai fiindcă acordă o importanță masivă soclului de lemn al unei sculpturi, în detrimentul operei propriu-zise. În anul 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor țărănești din România, iar în 1919 realizează „Prințesa X“, un portret aproape șocant al unei persoane imaginare, cu o formă obscenă și care declanșează un adevărat scandal, obligându-l pe artist să o elimine din expoziția de la Grand Palais.

Așa cum aminteam, în viața lui Brâncuși au existat și nenumărate povești de dragoste. Una dintre acestea este aventura cu prințesa Maria Bonaparte, o femeie foarte bogată, ea fiind chiar modelul ce l-a inspirat pe artist în realizarea „Prințesei X”. Idila dintre cei doi avea, însă, să se încheie brusc, atunci când Brâncuși a fost contrariat de înclinațiile prințesei către studiile lui Freud pe tema sexualității. O altă poveste de dragoste a maestrului este legată de Eileen Lane, o persoană cu 20 de ani mai tânără decât acesta, pe care o întâlnește în atelierul său.

Tânăra, de origine irlandeză, nefericită în dragoste, începe o idilă cu maestrul, însă se manifestă reținut având în vedere celebritatea partenerului său. Între 11 septembrie și 7 octombrie 1922, cei doi vizitează România, aflându-se la Sinaia și Peștișani, apoi la revenirea spre Paris, fac escale la Marsilia și Roma. Povestea romantică celor doi avea să se curme brusc atunci când tânăra nădăjduia că va deveni soția lui Brâncuși, iar acesta a refuzat-o fără discuții.

O altă relație de dragoste, de o mai lungă durată, a fost cea cu Peggy Guggenheim, moștenitoarea unei averi fabuloase, a tatălui ei – negustor evreu bogat care pierise în tragedia Titanicului. În anul 1922 aceasta a ajuns la Paris, cu scopul declarat al unor „aventuri sexuale și artistice“. Zis și făcut. Ea ajunge la atelierul lui Brâncuși unde își manifestă atracția pentru lucrarea sculptorului – „Pasărea în văzduh“, prețuită de acesta la 4000 de dolari, dar considerată de potențiala clientă mult prea scumpă. În paranteză fie spus, în anul 1926, Brâncuși are parte de un alt scandal, viziunea sa artistică, materializată tocmai în lucrarea „Pasărea în văzduh“, fiind prea subtilă pentru vameșii americani care nu permit intrarea în țară a operei, ce fusese pregătită pentru expoziția de la Galeria Brummer din New York.

Doamna Guggenheim alege o altă variantă de cumpărare, având drept mijloc  seducerea artistului. Cert este că Brâncuși a iubit-o foarte mult pe tânără, relația lor durează până în anul 1940, moment în care Peggy revine în SUA din cauza războiului, nu înainte de a plăti totuși cei 4000 de dolari pentru lucrarea dorită. Semn că aventura sexuală nu a putut suplini preferințele artistice. La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, președintele Consiliului de Miniștri, Brâncuși primește din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.

În anul 1933, atunci când Maharajahul din Indore s-a aflat la Paris, acesta i-a solicitat lui Brâncuși să realizeze un templu care să îi adăpostească sculpturile, un proiect la care artistul lucrat mai mulți ani și a inclus o vizită a sculptorului în India în anul 1937. În cele din urmă, după moartea maharajahului, proiectul a fost abandonat. În anii 1937 – 1938, Brâncuși revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu – „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ și „Masa tăcerii“, realizate cu piatră obținută de la carierele de la Pietroasa, Rușchița și Baciu.

Anul 1938 aduce una dintre cele mai fascinante povești de dragoste, trăite de Maria Tănase și Constantin Brâncuși. Ca mai toate iubirile sale și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Aceasta a invitat-o pe Maria Tănase să facă împreună o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndragostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt.

Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti. Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu.

Povestea de dragoste tulburătoare a celor doi avea să se încheie după doar un an, după ce cântăreața a participat la Expoziția Internațională de la New York, unde Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat președintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt. Însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, relația ei cu artistul fiind marea iubire a vieții ei. A urmat o perioadă în care, parcă pe măsură ce celebritatea sa atinge noi culmi, Bâncuși devine din ce în ce mai retras și începe să fie îngrijit de un cuplu de refugiați români, pentru care, în anul 1952, acceptă cetățenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moștenire.

Pe 12 aprilie 1956, Brâncuși, ajuns octogenar, își scrie testamentul, conform căruia atelierul său parizian, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris, în condițiile în care statului român a refuzat categoric acest gest, prin reprezentanții săi.La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși trece la cele veșnice și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris. Muzeul de Artă Modernă din Paris adăpostește atelierul integral al lui Constantin Brâncuși, obiectele prezentate dezvăluind drumul artistic de la Hobița către centrul universului artistic.

Lucrările lui Brâncuși sunt unele dintre cele mai apreciate și valorizate opere de artă din întreaga lume, fiind, de departe, cele mai bine vândute creații ale vreunui artist român din istorie și al patrulea în topul celor mai valoroase creații din lume, după Giacometti, Modigliani și Matisse. Spre exemplu, în anul 2002, sculptura realizată de Brâncuși în anul 1913, “Danaide“, era valorificată la licitație de casa Christie’s New York cu suma de 18 milioane de dolari. În anul 2005, creația „Pasăre în spațiu“ este vândută de cei de la  Christie’s cu 27,5 milioane de dolari, deși suma de pornire a fost de doar 8 milioane de dolari.

A urmat licitația de la Paris din anul 2009, atunci când lucrarea „Madame L.R.“, realizată între anii 1914-1917 și aflată în colecția Yves Saint Laurent, a fost adjudecată la un preț de 29 de milioane de euro. În mai 2013, creația brâncușiană “Prométhée”, un cap turnat în bronz realizat în anul 1911, a fost vândut de casa Sotheby’s la un preț de 12,7 milioane de dolari, după ce în noiembrie 2012 lucrarea „Une Muse“ fusese cumpărată, la o licitație a casei Christie’s, pentru 12,4 milioane de dolari.

În ultimii ani, statul român și-a demonstrat neputința, prin neexercitarea dreptului de preemțiune la achiziționarea operei „Cumințenia Pământului“, pe care vânzătorul o valorizează la circa 20  de milioane de euro, iar oferta inițială a statului român fuse de 10 ori mai mică… În cele din urmă, Guvernul României a ajuns la o înțelegere cu proprietarii operei și a inițiat, în 2016, o campanie de donații pentru cumpărarea operei, eșuată lamantabil, după colectarea a mai bine de 1 milion de euro din partea populației, banii urmând a fi returnați în perioada următoare.

Istoric Constantin Brancusi, sculptor crestin — Constantin Brancusi s-a nascut in ziua de 19 februarie 1876, in localitatea Hobița, din judetul Gorj, si a trecut la cele vesnice in ziua de 16 martie 1957, departe de pamantul natal, in Paris, Franta. Statul roman i-a refuzat in repetate randuri intoarcerea in tara, lipsindu-se, astfel, atat de multe dintre operele sale inestimabile, cat si de mormantul sau. Brancusi este socotit drept unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX. El a eliberat sculptura de toate elementele secundare, care o sufocau, alegand sa prezinte realitatile in esenta lor. Toate lucrarile sale au un puternic substrat spiritual, mostenit din viata satului romanesc. Fara a gresi, putem spune ca Brancusi a descoperit lumii occidentale dimensiunea profund spirituala a fiecarui lucru.

Constantin Brancusi, sculptor crestin — Constantin Brancusi s-a nascut in ziua de 19 februarie 1876, in localitatea Hobița, din judetul Gorj. Parintii sai, Radu Nicolae si Maria au primit de la Dumnezeu cinci copii, viitorul scuptor fiind cel mai mic dintre ei. Primii ani de scoala si i-a petrecut in scolile din Pestisani si Bradiceni. Inca de mic, artistul a obisnuit sa plece de acasa, petrecand mult timp prin atelierele de boiangerie si alte pravalii ale vremii. Pe cand se afla intr-un atelier din Craiova, lucrand ca ucenic, Constantin a construit prima sa vioara, din scandurile unei ladite de portocale.

Intre anii 1894-1898, tanarul artist urmeaza cursurile Scolii de Arte si Meserii, din Craiova, avand bursa. Constantin Brancusi a fost si slujitor al Bisericii, in calitate de cantaret si paraclisier bisericesc. Cat timp a studiat la Scoala de Arte si Meserii din Craiova, el a fost cantaret la Biserica Madona Dudu. Desi sarac material, Brancusi era bogat spiritual, avand, pe langa simtul artistic, multa credinta si un talent deosebit in cantarea bisericeasca. Brancusi pleaca la Viena, unde, vreme de un an, lucreaza intr-un atelier de tamplarie. Intors in tara, intre anii 1898-1902, urmeaza cursurile Scolii de Arte Frumoase, din Bucuresti.

Isi vinde casa natala, din Hobita, spala vase prin cateva restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. Pe cand studia la Scoala de Arte Frumoase, el a fost cantaret la Biserica Mavrogheni. Constantin Brancusi realizeaza primele sale opere inca din timpul studentiei. Astfel, in anul 1898 termina lucrarea “Bustul lui Vitellius”, care este premiata cu o mentiune, in anul 1900 termina lucrarea “Capul lui Laocoon”, pentru care primeste o medalie de bronz, iar in anul 1901, cu lucrarea “Studiu”, castiga o medalie de argint.

In ultimii ani de studiu (1900-1902), fiind ajutat de doctorul Dimitrie Gerota, artistul gorjean realizeaza lucrarea numita “Ecroseu”, o reprezentare plastica a corpului uman, pentru care primeste o medalie de bronz. Datorita preciziei cu care este finisata, multa vreme, aceasta lucrare brancusiana a fost folosita in scolile de medicina. Mai tarziu, in anul 1933, pictorul francez Marcel Duchamp a inclus fotografia acestei lucrari intr-o expozitie organizata in Galeria Brummer, din New York. In anul 1903, indata dupa terminarea studiilor, prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, lui Brancusi i s-a cerut sa realizeze bustul medicului Carol Davila.

Mai apoi, in anul 1912, aceasta lucrare a fost asezata in curtea Spitalului Militar Central, din Bucuresti. Pana astazi, acesta ramane singurul monument realizat de Brancusi si asezat intr-un loc public din Bucuresti. Cu banii obtinuti din vanzarea acestui monument artistic, Brancusi dorea sa-si plateasca drumul pana la Paris, insa, din pricina unor aprecieri superficiale facute monumentului, artistul a plecat din oras mai inainte de a primi toti banii. Mai inainte de a pleca din tara, Brancusi a trecut prin Hobita, spre a-si lua ramas bun de la mama sa.

Mai apoi, in drum spre Paris, el s-a oprit in Viena, unde, pentru o vreme, a lucrat intr-un atelier de mobila si a vizitat marile muzee si galerii cu opere de arta. In cele din urma, in anul 1904, artistul gorjean porneste spre Munchen, unde petrece jumatate de an, iar mai apoi, spre Paris, prin Bavaria si Elvetia. Brancusi a parcurs drumul spre Paris mai ales pe jos. Din aceasta pricina, cazand prada unei ploi torentiale, pe cand se afla in apropiere de localitatea Luneville, Brancusi a racit puternic, facand pneumonie. In ultima clipa, el este salvat si adapostit intr-un spital din apropiere, fiind ingrijit de cateva maici.

Mai tarziu, drept multumire, artistul roman a realizat pentru acestea o cruce deosebita, care se pastreaza pana astazi. Fiind slabit, ultima bucata de drum, pana la Paris, o va parcurge cu trenul. In anul 1905, printr-un concurs greu, Constantin Brancusi este admis in Scoala Nationala Superioara de Arte Frumoase, din Paris. Ajuns in Paris, Brancusi va continua sa slujeasca in Biserica, angajandu-se ca paraclisier si cantaret, in Biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. In acelasi timp, vreme de un an, el va lucra in atelierul mesterului Antonin Mercie.

In anul 1906, implinind treizeci de ani, adica limita de varsta admisa, Brancusi paraseste celebra scoala pariziana. Tot acum, el este acceptat sa lucreze in atelierul sculptorului francez Auguste Rodin, insa refuza, rostind celebra sintagma: “La umbra marilor copaci nu creste nimic, decat iarba.” Cand artistul francez a aflat raspunsul lui Brancusi, ar fi spus urmatorul lucru: “In fond, are dreptate, este tot atat de incapatanat ca si mine.”In anul 1906, Brancusi incepe sa-si expuna public lucrarile, in Societatea Nationala de Arte Frumoase si in Salonul Toamnei, din Paris.

In anul 1907, artistul inchiriaza un spatiu pe strada Montparnasse, unde isi amenajeaza atelierul. Apoi, incepand cu anul 1907, cand realizeaza prima lucrare intitulata “Sarutul”, si culminand cu anul 1940, cand realizeaza celebra lucrare “Poarta Sarutului”, asezata in parcul central din Targu Jiu, artistul roman a reluat de mai multe ori aceasta tema. Tot acum, Brancusi incepe sa lucreze la opera numita “Rugaciune”, comandata pentru un monument funerar ce urma sa fie asezat in “Cimitirul Dumbrava”, din Buzau.

In anul 1909, pentru putin timp, Brancusi revine in tara natala, unde isi expune cateva lucrari. Dintre operele prezentate, “Somnul” este cumparata de colectionarul Anastasie Simu, iar “Bustul pictorului Nicolae Darascu” este cumparata de Ministerul Instructiunii Publice. Pana in anul 1914, artistul va participa la mai multe expozitii, organizate in Paris si in Bucuresti, cu lucrarile “Pasarea Maiastra”, “Muza adormita” si “Domnisoara Pogany”.In anul 1914, Constantin Brancusi organizeaza o prima expozitie in America, intr-o galerie de arta din New York.

Desi lucrarile sale sunt foarte apreciate, multe dintre ele fiind cumparate, o comisie a Ministerului de Interne, din Romania, ii respinge lucrarea comandata in anul anterior, pentru un monument dedicat lui Spiru Haret. Aceasta lucrare, numita, mai apoi, “Fantana lui Narcis”, a fost asezata in atelierul din Paris. Incepand cu anul 1915, artistul gorjean va realiza primele lucrari in lemn, spre deosebire de cele anterioare, lucrate in piatra; acum iau fiinta operele “Cariatide” si “Fiul risipitor”. Mai apoi, pana in anul 1940, alaturi de alte lucrari, sunt realizate lucrarile “Pasarea in Vazduh” si “Ovoidul”.

In aceasta perioada, Brancusi isi expune lucrarile in cele mai celebre galerii de arta din Franta, Anglia, America, Elvetia si Olanda.Aprecierea sa internationala se datoreaza, in mare parte, si ansamblului artistic din Targu Jiu, finalizat in anul 1938. Acesta, alcatuit din “Masa Tacerii”, “Scaunele”, “Poarta Sarutului” si “Coloana Infinita”, era inchinat eroilor romani care, in data de 14 octombrie 1916, au cazut in batalia de la Jiu, impotriva nemtilor. Aceasta opera se dovedeste a fi infaptuirea unei vechi dorinte a lui Brancusi, aceea de a lasa pe pamantul romanesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gandit el mai profund si mai indelung.

In ultimii ani ai vietii, Brancusi a fost ingrijit de doi refugiati romani, care locuiau in apropierea atelierului sau. Artistul roman a refuzat sa aibe o dubla cetatenie pana la sfarsitul vietii, insa, din pricina refuzului constant de a fi reprimit in Romania si pentru a-i putea desemna drept mostenitori pe cei care l-au ingrijit pana in sfarsit, in anul 1952, el a acceptat sa devina cetatean francez. O mare parte din operele si uneltele lui Brancusi, adica peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, se afla in Muzeul Național de Arta Moderna, din Paris.

Sculptorul roman, pastrand pana in sfarsit o mare iubire de neam, a dorit sa lase mostenire Romaniei toate lucrarile sale nevandute, precum si uneltele sale, insa autoritatile acelor vremuri au refuzat, ramanand in ignoranta si socotind ca Brancusi este “un reprezentant al burgheziei decadente”. Pana in ultimele clipe de viata, Brancusi a trait ca un simplu taran roman sau, mai degraba, ca un ascet, in pofida faptului ca dispunea de sume uriase de bani. In primavara anului 1957, Constantin Brancusi il cheama la sine pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxa din Paris.

Dupa ce se spovedeste si se impartaseste, sculptorul gorjean ii marturiseste urmatorul lucru: “Mor cu inima intristata pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea”.Desi bolnav, Brancusi a hotarat sa ramana acasa, cerand ca patul sau sa fie mutat din camera lui obisnuita in atelierul in care a sculptat peste 40 de ani, unde L-a intalnit pe Dumnezeu. Cu ultimele puteri, batranul sculptor a spus: “Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai.

Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.”La miezul noptii, in primele ceasuri ale zilei de 16 martie 1957, marele sculptor Constantin Brancusi, in varsta de 81 de ani, trece la cele vesnice. Mai apoi, in ziua de 19 martie, el este inmormantat in cimitirul de pe strada Montparnasse. Dupa moartea sa, ca un omagiu postum, amplul monument din Targu Jiu a fost restaurat si asezat sub protectia statului, dupa ce fusese lasat in parasire si aproape demolat. Peste ani, in cuvantul rostit cu ocazia unui parastas savarsit pentru Constantin Brancusi, Preafericitul Parinte Patrarih Daniel va spune:

“Pomenirea lui Constantin Brancusi de catre Biserica se face, in primul rand, pentru ca el a fost un fiu credincios al Bisericii si a ramas pana la moarte atasat de Biserica, incat s-a declarat totdeauna ca a fost un crestin ortodox, iar in al doilea rand pomenirea lui se face si pentru ca el este un artist misionar, dar nu unul care pleaca in alta parte doar ca sa mearga sa propovaduiasca Evanghelia, ci este misionar prin ceea ce realizeaza el, prin ceea ce creaza, oriunde ar fi. A realizat opere de arta in care se marturiseste direct si indirect lumina harului lui Dumnezeu care sustine creatia si care devine dinamica si taina vietii umane.”

Cuvintele unui artist exilat — Cuvintele ramase de la Constantin Brancusi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituala si artistica. Lucrarile artistice realizate de-a lungul vietii au emanat in mod firesc din insasi viata lui simpla, caracterizata de credinta si cuviosie. Referindu-se la cumintenia artei sale, Brancusi obisnuia sa spuna: “Eu am vrut sa inalt totul dincolo de pamant. Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata.”

M-am sacrificat intotdeauna pe mine insumi. Mi-am lasat dalta si ciocanul si am slefuit materia cu propriile-mi maini. Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele insele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodata la o desavarsire completa, pentru ca insasi materia nu este desavarsita. Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, sa iti vina sa te joci cu ele. Vreau sa sculptez forme care sa dea bucurie oamenilor. Ceea ce are intr-adevar rost in arta este bucuria.

Nu ai neaparata nevoie sa intelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este sa creeze bucurie… si nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca, iar pacea se obtine prin renuntare. Bucuria si pacea, pacea si bucuria, iata ce este de dobandit! Iubesc tot ceea ce se inalta. Pasarile maiestre m-au fascinat si nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodata. Eu nu am cautat, in toata viata mea, decat esenta zborului! Eu nu creez Pasari, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decat apa. Apa insasi!

Arta trebuie sa odihneasca si sa vindece contrarietatile interioare ale omului. Ea are aceasta misiune terapeutica: sa ne amintim de acel “catharsis” aristotelic. O sculptura desavarsita trebuie sa aiba darul de a-l vindeca pe cel care o priveste. Arta trebuie sa apropie, nu sa indeparteze, sa umple, iar nu sa sape prapastii in bietele noastre suflete… si asa destul de rascolite de intrebari. In Arta nu exista straini. Arta trebuie sa fie realitatea insasi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitate cea mai adevarata, poate in singura realitate autentica.

Ceea ce multi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor. Exista in toate lucrurile o masura, un adevar ultim. Proportia interioara este adevarul ultim, inerent in toate lucrurile. Inaltimea in sine a unei lucrari de arta nu spune nimic, dupa cum nici lungimea propriu-zisa a unei bucati muzicale nu spune mare lucru. Proportiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astazi, arta deschide toate intrarile, spre a se putea contempla principiile creatoare si frumosul absolut al legii universale. In realitate, calatoria are loc in noi.

Lucrarea de arta este precum o oglinda, in care fiecare vede ceea ce ii seamana. Sapand necontenit fantani interioare, eu am dat de izvorul tineretii fara batranete. Asa este Arta: tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Arta nu este intamplare. Cei ce au pastrat in suflet armonia ce salasluieste in toate, in esenta lucrurilor, vor intelege usor arta autentica, pentru ca vor vibra pe coardele acelorasi legi ca si natura. Zavoiul m-a invatat sa inteleg graiul lemnului si al pietrei. Sculptorul se lupta cu materialele, piatra, bronz, marmura sau altele si urmareste sa imbine toate formele intr-o unitate perfecta si sa le insufle viata.

Trebuie sa pretuim simplitatea formei, echilibrul ei precis si matematic, precum si arhitectura, tot atat de mult cat pretuim materialele. Arta nu s-a dezvoltat decat in marile epoci religioase. Arta poate cea mai desavarsita a fost creata in timpul copilariei umanitatii. Caci, omul inceputurilor uita de grijile casei si lucra cu multa voiosie. Copiii au aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa retrezesc aceasta stare prin sculpturile mele. Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti. Tot ce se creeaza prin filozofie, inteleasa ca iubire de intelepciune, devine bucurie, pace, lumina si libertate.

Lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevarat greu este sa ajungem sa fim in stare sa le facem. Trebuie sa ne detasam de noi insine si de toata partinirea omeneasca, numai astfel vom izbuti sa redescoperim frumosul. Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul. Noi nu intelegem si nu vedem viata reala decat prin rasfrangerile si stralucirile ei. Functia artistului ramane aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele universului. Semne se afla peste tot. Numai sa stii sa le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne.

Nu-i nevoie sa cautam formule obscure sau taine de nepatruns. Cand ti-e draga viata, iti ies in cale semnele si-i destul sa le privesti cum trebuie, ca sa le patrunzi talcul. Cei cu inima curata, copiii mai ales, le zaresc cei dintai. Priviti lucrarile pana cand le vedeti. Cei care au ajuns aproape de Dumnezeu le-au vazut. Cand o societate nu mai cunoaste, sau amesteca binele cu raul, ea se afla deja pe povarnisul pierzaniei. Oamenii vad lumea ca pe o piramida fatala si se inghesuiesc inauntru-i, pentru a ajunge cat mai sus, inspre varfu-i, drept pentru care se si sfasie intre ei si sunt cu totul nefericiti (nemultumiti). Pe cand, dimpotriva, daca ar creste si s-ar implini in chip firesc, daca s-ar dezvolta ca si spicul de grau pe campie, fiecare ar fi ceea ce trebuie sa fie sau ar putea fi.

Dumnezeu este pretutindeni si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.

Viaţa infinitului Constantin Brâncuşi sculptorul sufletului românesc

Sursa — https://radiochisinau.md/documentar-constantin-brancusi–de-la-taranul-roman-la-zeu-universal—46050.html

Sursa — https://www.crestinortodox.ro/editoriale/constantin-brancusi-sculptor-crestin-139944.html

Sursa Videoclip — https://www.youtube.com/watch?v=HjD5MxsGZS8