Tezaurul Românesc de la Pietroasa la Moscova

Spread the love

Un jurnalist rus, în premieră, spune adevărul despre tezaurul României de la Moscova: — Serghei Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading de la Moscova.

Comorile, indiferent cât sunt de vechi și oriunde au fost găsite, au propriul lor destin. Un destin care, întins pe zeci și sute de ani, amestecă de-a valma, locuri, oameni și întâmplări, care mai de care mai ciudate ori mai dramatice. Iar peste toate, plutește atotputernic ,,Duhul Aurului”. Pe meleagurile noastre, acest duh poartă un nume: Tezaurul „Cloșca cu puii de Aur“. Puțini dintre noi știu că, până în anul 1922, când a fost descoperit mormântul intact al faraonului Tutankamon, ,,Cloșca cu puii de aur” a fost cel mai mare tezaur antic descoperit în lume.

 Povestea acestei comori a început în 1837, în localitatea Pietroasele, din județul Buzău. În acel an, pe 25 martie, de Blagoveștenie (ziua Bunei Vestiri), Stan Avram și Ion Lemnaru, doi pietrari de prin partea locului, au descoperit tezaurul, ascuns sub o lespede mare din piatră. Locul exact al descoperirii era la un kilometru nord-vest de castrul roman de la Pietroasele, în locul numit Grădina Crudului. Stan și Lemnaru fuseseră angajați să extragă, de la poalele masivului Istrița,  lespezile de piatră necesare pentru construirea sediului Episcopiei Buzăului.

Cel care-i angajase a fost antreprenorul albanez Anastasie Tarba, zis Verusi, care, la un moment dat, a avut, și el, legătură cu marele tezaur. După ce au ridicat câteva blocuri de piatră , Lemnaru și Stan au descoperit comoara într-o nișă scobită în rocă. Cele câteva zeci de obiecte găsite acolo erau așezate unele în altele și unele peste altele, acoperite cu fibula mare, amplasare care i-a sugerat lui Lemnaru imaginea unei cloști care-și apără puii. De fapt, el a fost cel care a pus comorii numele de ,,Cloșca cu puii de aur” care, de atunci, a devenit oficial pentru tezaurul de la Pietroasa.

O confuzie păguboasă — Originar chiar din localitatea Pietroasele, istoricul Marius Constantinescu este autorul lucrării  ,,Tezaurul de la Pietroasa – Cloșca cu puii de aur. Cercetări noi”,  în care a consemnat rezultatele cercetărilor sale, pe care le-a completat cu o serie tradiții locale. În această carte, el consemnează declarația lui Ion Lemnaru, cel care a văzut primul comoara și care a susținut că, în momentul descoperirii, Tezaurul de la Pietroasa era compus din 29 de piese. De fapt, Ion Lemnaru și Stan Avram nici n-au înțeles valoarea reală a obiectelor pe care le găsiseră.

Inițial, ei au crezut că au găsit niște vase de alamă. ,,Uimiți și speriați de minunăția ce le-a căzut în mână, cei doi au învelit obiectele într-un pulover, le-au ascuns în coșul carului și în amurg, apucând cu fereală pe ulița dintre grădini, au ascuns comoara în podul casei lui Stan Avram. Aici au păstrat-o un an, fără să-i cunoască adevărata valoare. Sau poate că nu au îndrăznit să o recunoască. Nici nu-și închipuiau ce vor pătimi din cauza ei”, scrie istoricul buzoian.  Pornind de la anumite informații oferite de localnici, istoricii avansează teoria că, inițial, tezaurul a fost mult mai bogat, cântărind circa 40 de kilograme.

De asemenea se mai afirmă că, împreună cu tezaurul, s-ar fi aflat și o cantitate mare de bani vechi din aur și argint, pe care Stan și Lemnaru i-au pus în patru desagi și i-au depus într-o ascunzătoare aflată în curtea primului. — Boii cu potcoave din aur — Imediat după descoperirea sa, Tezaurul Cloșca cu Puii de Aur a întrat într-o ciudată zodie a aventurii dar și a unei istorii presărate cu episoade dramatice și uneori de-a dreptul tragice. În lucrarea sa, istoricul Marius Constantinescu menționează că, în vara anului 1837, cei doi localnici care găsiseră comoara, împreună cu nevestele lor, s-au dus în localitatea Movila Banului, în vizită la cumnatul lui Stan Avram, care era fierar.

Stan i-a dus acelui cumnat niște bucăți de metal mai groase, pe care le spărsese din comoară. Din bucățile acelea, omul i-a cerut cumnatului fierar să-i confecționeze niște balamale de ușă și câteva perechi de potcoave pentru boi. După Paști, când s-au dus să ia lucrurile, cumnatul său i-a dat înapoi bucățile de metal spunându-i „ia-le dracu de-aici că nu-s bune de nimic, când le încălzesc se topesc, nu pot să fac nimic din ele”. Chiar să nu fi recunoscut fierarul metalul prețios? Foarte posibil, căci în vremea aceea nu oricine avea ocazia să aibă atâta aur sub ochi.

Conform unor informații ale vremii, la circa un an după descoperirea comorii, și după ce au înțeles ce au găsit, cei doi țărani au vândut tezaurul antreprenorului Anastasie Tarba -Verusi. Decis să valorifice metalul prețios, acesta a spart cu toporul piesele mai mari, pentru a le face mai ușor de prelucrat. Prin nu se mai știe ce căi, vestea despre tezaur a ajuns la fratele domnitorului Alexandru D. Ghica, banul Mihalache Ghica, pe atunci ministru de Interne. Acesta din urmă este cel care a reușit să recupereze ceea ce mai rămăsese din tezaurul inițial.

Și tot el a atras atenția lumii științifice asupra descoperirii de la Pietroasele. Tezaurul a ajuns într-un muzeu abia în anul 1842, când s-a încheiat domnia lui Alexandru D. Ghica, iar fratele său, banul Mihalache,  a fost obligat să deschidă seiful și să predea tezaurul care, pur și simplu îl fascinase. În acel an, pe 28 martie, tezaurul a intrat în colecțiile Școlii Domnești Sfântul Sava din București, colecții care au stat la baza înființării Muzeului Național de Antichități.

,,Turnee” internaționale — În anii care au urmat, Tezaurul de la Pietroasa  a început un o serie de veritabile ,,turnee” internaționale, fiind expus în câteva dintre cele mai importante muzee europene.  În 1867 a fost expus la Expoziția Universală de la Paris. Aceea a fost prima ocazie în care România s-a prezentat la o expoziție internațională, cu un pavilion propriu. Acolo Tezaurul de la Pietroasa a fost numit ,,cea mai frumoasă floare a Expoziției” și a fost admirat chiar și de împăratul Napoleon al III-lea. În 1868, ,,Cloșca” a fost prezentată la o expoziție organizată la Muzeul South-Kesington. Câțiva ani mai târziu, în 1873, la Expoziția Universală de la Viena, iar în anul 1900, la Expoziția Universală de la Paris.

Tot cam în acea perioadă, omul de știință Alexandru Odobescu a publicat  monografia ,,Le Tresor de Petrossa”, o lucrare monumentală în trei volume. Primul a apărut în anul 1889, iar ultimele două, după tragica moarte a cercetătorului, în 1896 şi respectiv 1900. — Capsula timpului — Astăzi, chiar și copiii din clasele primare știu câte ceva despre ,,Cloșca cu Puii de Aur”, strania comoară care, în timp, a ajuns chiar să fie considerată unul dintre „brandurile de țară“ ale României. Specialiștii care au studiat acest tezaur de-a lungul timpului au enumerat piesele lui componente.  Se pare că la momentul descoperirii sale, tezaurul era compus din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg.

Dintre acestea, cinci sunt lucrate exclusiv din aur, și anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăți imediat după descoperire; o cană (oenochoe), înaltă de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief ș cui o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm. Statueta reprezintă o femeie care ține în mână un pahar și este așezată pe un tron împodobit cu viță-de-vie; un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice; un colan simplu.

Celelalte piese sunt împodobite cu pietre prețioase: un colan cu balama, patru fibule (broșe folosite în Antichitate la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale Antichității târzii și două vase poligonale, unul octogonal și celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torților, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată, iar cu labele din spate și coada, pe fundul vasului. După toate probabilitățile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripționat, o cană asemănătoare cu cea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă și două perechi de brățări încrustate cu pietre prețioase.

Obiectele prețioase sunt ornamentate cu pietre prețioase și semiprețioase: granate, safire, alamandine, turmaline, smaragde precum și cristale de stâncă.  După anul 2000, specialiștii au analizat structura chimică a metalului prețios din care au fost realizate obiectele care compun tezaurul. Acele studii au arătat că aurul provine din trei zone geografice diferite: sudul Munților Urali, Sudan (Nubia) și Iran (Persia). Aceleași studii au exclus, categoric, originea dacică a minereului din care au fost extrase, cândva, cele câteva zeci de kilograme de aur.

În ceea ce privește datarea și stabilirea originii Tezaurului de la Pietroasa, specialiștii au atribuit-o unor popoare germanice. Concret, cercetătorii au stabilit că piesele care compun tezaurul provin din moștenirea vizigoților, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, astfel că această comoară ar fi fost îngropată cel mai târziu în anul 381. Mergând din aproape în aproape, profesorul german Rudolf Neumeister a legat tezaurul de la Pietroasa de Athanaric, căpetenie a vizigoților, care a trecut prin teritoriile care compun astăzi România.

Blestemul” Comorii — De-a lungul a peste un secol, în jurul tezaurului „Cloșca cu puii de Aur“  s-a  țesut un labirint încâlcit, în  care o serie de legende ciudate s-au împletit cu mai multe tragedii care i-au afectat pe cei care au intrat în contact cu ea. Stan Avram și Ion Lemnaru, pietrarii care au descoperit comoara, au fost arestați și, în scurt timp, au murit din cauza torturilor la care au fost supuși în pușcărie. Nicolae Baciu, complicele celor doi, cel care i-a ajutat pe cei doi să spargă o parte din piesele din aur ca să le poată ascunde mai ușor a murit și el, bolnav de tuberculoză.

Alți câțiva localnici, despre care autoritățile vremii au crezut că au avut o cât de mică legătură cu ceilalți, au fost arestați și duși în lanțuri până la București unde au fost anchetați. Dar, trei dintre aceștia au murit pe drum, în condiții neclare. Iar acești câțiva oameni au fost doar primele victime. În anii care au urmat, antreprenorul albanez Anastasie Tarba – Verusi a dat faliment, a dispărut și de atunci nimeni n-a mai auzit de el. Chiar și omul de știință Alexandru Odobescu a avut de suferit de pe urma tezaurului pe care l-a studiat și l-a făcut celebru în lume.

În 1867, după Expoziția Universală de la Paris, Cezar Bolliac l-a acuzat, într-un articol publicat în gazeta „Trompeta Carpaților“ că ar fi vândut tezaurul în străinătate. A fost o calomnie ordinară, dezamorsată în următoarele câteva luni când, după „turneul“  de la Kensington Museum din Londra și din cel de la Viena, tezaurul a revenit la Muzeul Național de Antichități din București.  Nici destinul lui Odobescu nu a fost ocolit de tragedie: afectat de o gravă criză de depresie, omul de știință s-a sinucis în anul 1895. Dar nu numai oamenii care au venit în contact cu această comoară au avut de suferit.

La un moment dat s-a spus că însuși tezaurul părea a fi urmărit de ghinion. După succesul imens pe care l-a avut în Paris, la Expoziția Universală din 1867, guvernul francez a insistat pe lângă cel român să trimită „Cloșca cu puii de aur“ și la Expoziția Universală jubiliară, din anul 1900. Românii au acceptat, iar Tezaurul de la Pietroasa a ajuns la loc de cinste, la Luvru. Dar, ca un făcut, în cele șase luni în care tezaurul a fost expus acolo, în aripa muzeului în care s-a aflat acesta, s-au înregistrat nu mai puțin de 30 de incendii. Așa că, după ce comoara a plecat din Paris, academicianul francez Edmond Pottier, șeful secției de Conservare a Muzeului Luvru, răsufla ușurat: ,,Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!”  

Un jaf spectaculos — La un moment dat, ,,Cloșca cu Puii de aur” a fost furată, în cursul unui jaf  deosebit de spectaculos. În noaptea de 19/ 20 decembrie 1875, Grigore Pantazescu, elev la Seminarul Teologic, care fusese exclus de acolo tocmai pentru că era mai pasionat de gimnastică decât de cele bisericești, a furat tezaurul din muzeul în care era expus. În acea noapte lovită de un viscol câinos, Pantazescu s-a urcat pe acoperișul Muzeului Național de Antichități, a făcut o spărtură mare prin care s-a strecurat în pod, după care a spart, rând pe rând, tavanele celor trei etaje superioare ale clădirii.

Ajuns în fața vitrinei care adăpostea tezaurul, l-a aruncat pe fereastră, în zăpada adunată în niște troiene groase. Ieșit tiptil din clădire, a recuperat tezaurul furat. Dar, în timp ce încerca să părăsească „locul faptei“ a  aruncat colanul și o parte din marele taler pentru că, după cum a declarat în cursul anchetei, „îl jenau la mers“. Până la urmă, Tezaurul de la Pietroasa  a fost recuperat. Grigore Pantazescu a fost arestat și condamnat la șase ani de pușcărie. Dar, cu numai câteva zile înainte de a fi pus în libertate, hoțul a fost ucis, împușcat mortal în cursul unei tentative de evadare.

— Surghiunul în Rusia — După tentativa de jaf încercată de Pantazescu, Tezaurul de la Pietroasa a rămas în patrimoniul  Muzeului Național de Antichități până în anul 1916. Atunci, pe fondul dezastrului militar de la începutul Primului Război Mondial  ,,Cloșca cu puii de aur” a fost trimisă la Moscova,  alături de Tezaurul României. Din păcate, cea mai mare parte  a celor 91 de tone de metal prețios a rămas acolo până în zilele noastre. Totuși, în anul 1958, pe vremea lui Hrusciov, URSS a făcut un gest de bunăvoință: a restituit o mică parte a tezaurului.

A fost vorba doar de bunurile cu valoare istorică, în cea mai mare parte vestigii arheologice, inclusiv celebra ,,Cloșcă cu puii de aur”. Dar, în mod cu totul neașteptat, înainte de a-l returna, sovieticii au restaurat acest tezaur conform celor mai moderne metode din acele vremuri. În anii care au urmat, Tezaurul de la Pietroasa a fost expus în muzeele din București. Apoi, după anul 1972, când s-a înființat Muzeul Național de Istorie a României, Cloșca cu puii de Aur a început să fie expusă acolo, în superba „Sală Tezaur“.

Fragmente traduse in limba romana din articolul lui Serghei Golubtki de pe : http://i-business.ru/ (Reteaua Nationala a Oamenilor de Afaceri din Rusia) — Un jurnalist rus, în premieră, spune adevărul despre tezaurul României de la Moscova: NOI SUNTEM NIȘTE HOȚI! —  Așadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)  Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în niciun chip, sub nicio formă, sub niciun fel interpretări ambigue.

Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE. — Suntem urmașii de drept ai unei hoții bolșevice — De ce are această chestiune o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral.

Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki. Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nicio tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

România decide transmiterea temporară a tezaurului în Rusia — În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și acum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecințe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensivă, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la graniță cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp. În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Tezaurul românesc valorează aproape 3 miliarde de dolari — Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari..

Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronștein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asuma obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur.

Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român.

A fost restituit tot, în afara de cele 93 tone de aur — E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reiese clar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!

De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârteca capetele. Pentru orice creștin nu există o crima mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de „aurul romanesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toata averea sa, e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.Serghei Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diploma roșie) Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctor cu tema „Mitologia  socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate.

Poseda limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. In 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu  scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al  cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit  revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”. 

Un jurnalist rus, în premieră, spune adevărul despre tezaurul României de la Moscova: NOI SUNTEM NIȘTE HOȚI! — Serghei Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diploma roșie) Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctor cu tema „Mitologia  socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate.

Poseda limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. In 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu  scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al  cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit  revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”. 

Fragmente din articolul lui Serghei Golubțki. Sursa: http://i-business.ru/ (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia).

Sursa — https://www.cotidianul.ro/pana-in-anul-1922-cand-a-fost-descoperit-mormantul-lui-tutankamon-closca-cu-puii-de-aur-a-fost-cel-mai-mare-tezaur-antic-descoperit-in-lume-ezaurul-closca-cu-puii-de-aur/

Sursa — https://www.timpul.md/articol/un-jurnalist-rus-in-premiera-spune-adevarul-despre-tezaurul-romaniei-de-la-moscova-noi-suntem-nite-hoi-45108.html