Război de țesut si istoria evoluţiei ţesătoriei în România

Spread the love

Una dintre cele mai vechi invenţii, folosită şi astăzi, exercită o fascinaţie specială asupra vizitatorilor zonelor pitoreşti.Dacă primul război de ţesut exista deja în cel de-al şaselea secol al erei precedente, el are şi azi maeştrii săi care se perfecţionează în realizarea unor adevărate bijuterii textile. Ţesăturile au însoţit viaţa omului pe tot parcursul ei şi, tradiţional, treceau cu el şi dincolo de ea. Căsătoria şi zestrea mergeau doar împreună, iar bogăţia se măsura în mărimea zestrei aduse de fată.  Ţesutul era principala ocupaţie pe timp de iarnă a stramosilor nostrii .Ţesăturile de calitate erau principala componentă a zestrei şi mulţi păstrează şi azi ţesături de sute de ani, care vin din familie şi sunt cinstite şi duse mai departe.

Scurt istoric al evoluţiei ţesătoriei şi tehnologiilor de ţesere —  Ţesătoria reprezintă sectorul industriei textile în care are loc prelucrarea firelor furnizate de filaturi sau de combinatele de fire chimice urmată de transformarea acestora în ţesături. Prelucrarea firelor anterior ţeserii este realizată în atelierul de preparaţie în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor fizico-mecanice ale acestora şi transpunerii lor pe formate adecvate alimentării la maşina de ţesut.  Tehnicile de transformare a firelor în ţesături au cunoscut o evoluţie specifică în strânsă corelaţie cu evoluţia tehnicii şi societăţii în ansamblu.  Istoria omenirii este strâns legată de istoria tehnicii. Cu ajutorul tehnicii, la început rudimentară şi apoi din ce în ce mai perfecţionată, oamenii şi-au îmbunătăţit traiul, şi-au uşurat munca şi au sporit productivitatea muncii. Evoluţia tehnicii este impusă de necesităţile practice şi determină gradul de civilizaţie, şi, implicit, cultura unei colectivităţi pe o anumită treaptă a dezvoltării sale istorice. În acest context, o apreciere completă asupra stadiului civilizaţiei unui popor se poate face şi pe baza nivelului tehnicii acestuia într-o perioadă dată.

 Marile creaţii tehnice ale trecutului sunt rezultatul unor îndelungi experimentări fără a fi legate de numele unor oameni astfel încât nu se poate stabili cu exactitate cine le-a inventat. În schimb preluarea acestor creaţii, folosirea şi adaptarea lor la condiţiile locale, specifice unei colectivităţi sau popor, presupun inteligenţă, creativitate şi un nivel de înţelegere tehnică corespunzătoare. Faptul că ţesutul îşi are originea în tehnica împletitului rezultă din prima formă a războiului de ţesut care este similară cu cea a ramei de împletit. Această formă este întâlnită şi astăzi în unele regiuni, fiind folosită la împletirea rogojinilor sau la ţeserea manuală a covoarelor. Descoperirile arheologice şi documentele din diferite epoci atestă existenţa războiului vertical alcătuit din doi stâlpi de lemn care se fixau cu un capăt în pământ şi erau consolidaţi la partea superioară printr-o bară transversală.

Firele de urzeală suspendate de bara transversală erau tensionate cu greutăţi legate la partea inferioară a acestora. Printre firele de urzeală astfel întinse se introducea, cu mâna sau cu ajutorul unui beţişor, firul de bătătură de o singură culoare sau diferit colorat obţinându-se diferite categorii de ţesături. Firul de bătătură era îndesat local cu ajutorul unui băţ astfel încât ţesătura rezulta cu o compactitate reduşi şi neuniformă. Ţesătura se constituia fie în partea superioară a ramei, când firele de urzeală erau tensionate cu greutăţi, fie în partea inferioară, când firele de urzeală erau fixate la ambele capete. Având în vedere înălţimea războiului vertical primitiv, care este corelată cu înălţimea omului, lungimea ţesăturii rezultată pe acesta este limitată la 1 – 2 m. Totodată, neuniformitatea tensionării firelor de urzeală se reflectă corespunzător în aspectul neuniform al ţesăturilor produse.

Chiar şi pe această formă primitivă a războiului ţesătura se realiza în linii generale după aceleaşi principii care se folosesc şi astăzi. Important este faptul că, prin inventarea războiului, ţesutul a devenit o îndeletnicire obişnuită a omului prin care îşi rezolva una din necesităţile elementare de protejare a corpului de factorii de mediu (frig, arşiţă, ploaie, vânt). Dintre realizările tehnice ale începuturilor omenirii descoperirea tehnicii ţeserii se consideră de importanţă mai mare decât descoperirea tehnicii de topire a minereurilor şi de prelucrare a metalelor. Documentele arheologice atestă faptul că oamenii produceau, cu câteva mii de ani înaintea erei noastre, fire din fibre liberiene şi din fibre de origine animală, pe care le transformau în ţesături. În acest sens dintre descoperirile făcute trebuie menţionate cele din vechiul Egipt, care au scos la iveală resturi de ţesături precum şi o pictură datând din anul 3000 î. e. n. ce reprezintă două femei în faţa unui război de ţesut vertical cu formarea ţesăturii în parte inferioară. 

Totodată, la Theba au fost descoperite reprezentări plastice de modele ale unor războaie orizontale datând din anul 2000 î. e. n., la care sulul de urzeală şi sulul de ţesătură erau fixate în pământ cu ajutorul unor ţăruşi. În acest fel se poate aprecia că în paralel cu războiul vertical oamenii din Egipt foloseau şi războiul orizon. Concomitent războiului vertical i se aduc o serie de perfecţionări. Documente și reprezentări din jurul anului 1000 atestă existenţa unor modele de războaie verticale la care urzeala nu mai este întinsă cu pietre ci este trecută peste bare orizontale iar ţesătura se formează în partea inferioară.

 Această formă de război a fost preluată mai târziu la producerea goblenurilor şi de aceea a primit denumirea de război pentru goblen. În forme similare este folosit şi în perioada actuală.  Pe plan mondial un pas important în dezvoltarea tehnologiei de ţesere l-a reprezentat inventarea de către John Kay în anul 1733 a suveicii zburătoare, care este acţionată de către ţesător prin intermediul unor sfori şi a tacheţilor 1, 2 ce produc deplasarea alternativă a suveicii 4 dintr-o parte în cealaltă.Tacheţii sunt readuşi în poziţia iniţială de forţa arcurilor 5,6. Cu ajutorul acestui dispozitiv s-a realizat o creştere semnificativă a productivităţii muncii.

În anul 1760 Robert Kay a inventat şi introdus în exploatare schimbătorul de suveici care deschide calea diversificării ţesăturilor prin folosirea firelor de bătătură de diferite tipuri. Apoi, în anul 1784, Edmond Cartwrigt realizează mecanizarea războiului manual orizontal, obţinându-se prima maşină de ţesut la care mecanismele de formare a rostului, de inserare a firului de bătătură cu ajutorul suveicii şi de îndesare aveau acţiunile sincronizate, fiind antrenate prin transmisii melcate, roţi dinţate şi excentrici.

Iniţial războiul mecanic a fost pus în funcţiune cu ajutorul forţei animale, apoi, prin forţa apei sau a aburului şi ulterior cu ajutorul energiei electrice. Perfecţionarea mecanismului de formare a rostului a culminat cu inventarea mecanismului Jacquard, care a fost prezentat pentru prima dată în anul 1801 la expoziţia industrială de la Paris. Succesul şi recunoaşterea de care s-a bucurat mecanismul inventat de Joseph Mărie Jacquard a făcut ca în anul 1825 numai în fabricile din regiunea Lyon să fie în funcţiune cca 10000 de războaie de ţesut dotate cu astfel de mecanisme. Modernizarea sistemului de preluare şi transmitere a comenzilor mecanismului Jacquard, ce permitea folosirea cartelei de hârtie în locul celei din carton, este atribuită francezului Verdol care a introdus-o în practică în anul 1853.

 În anii ce au urmat războiul de ţesut mecanic a cunoscut o serie de îmbunătăţiri şi perfecţionări care au culminat cu inventarea şi implementarea mecanismului cu magazie circulară pentru alimentarea automată cu fir de bătătură (Northrop, 1888). Se ajunge astfel la maşina de ţesut automată cu suveică pe care s-au înregistrat performanţe semnificativ sporite faţă de războiul mecanic, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Ulterior, în anul 1915, a fost introdus în practica industrială mecanismul cu magazie verticală, cu două şi patru culori, pentru schimbarea automată a canetei.

Cercetările pentru sporirea productivităţii maşinilor de ţesut clasice continuă şi în prima parte a secolului XX. Aceste cercetări s-au materializat cu lansarea pe piaţă a sistemului Unifil (firma Lessona, 1950) şi a sistemului de alimentare automată a canetelor din lădiţă (compania Georg Fisher, 1958). Sistemul Unifil, ataşat fiecărei maşini de ţesut în parte, efectua pregătirea şi alimentarea automată a canetelor în circuit închis, în funcţie de necesităţile procesului, iar alimentarea din lădiţe de mare capacitate (150 – 350 canete) crea premise pentru creşterea autonomiei de funcţionare continuă.

Chiar şi în aceste condiţii în jurul anului 1950 maşina de ţesut clasică, cu suveică, a ajuns la o limită superioară a performanţelor. Din această perioadă tehnologia de ţesere clasică a început să fie concurată de tehnologiile de ţesere neconvenţionale, la care schimbarea principiilor de inserare a firului de bătătură oferea perspectiva sporirii productivităţii şi eficienţei procesului în ansamblu. Acest moment era previzibil dacă se au în vedere invenţiile şi realizările efective înregistrate în prima jumătate a secolului XX dintre care se menţionează următoarele: realizarea în anul 1922 a maşinii de ţesut cu graifăr unilateral (procedeul Gabler); brevetarea în anul 1924 de către Rossman a principiului de inserare cu proiectil, care ulterior a fost preluat de firma Sulzer; brevetarea în anul 1930 a sistemului de inserare cu graifăre bilaterale cu predarea firului de bătătură la mijlocul rostului (procedeul Dewas); inventarea maşinilor de ţesut la care inserarea firului de bătătură se face cu jet de apă sau jet de aer (firma Masbo, 1946); inventarea maşinii de ţesut cu rost ondulat de către Mutter în anul 1920 şi apoi realizarea efectivă a acesteia în anul 1950.

Dovezile privind originea şi primele faze ale ţesutului pe teritoriul ţării noastre se pierd în negura timpului şi sunt evidenţiate cu ajutorul scrierilor vechi şi a săpăturilor arheologice. Astfel, în secolul V î.e.n.. istoricul grec Herodot consemna în „Istoriile” sale următoarele: „Tracii cultivă în ţara lor cânepa din care îşi fac haine care aduc foarte mult cu cele din in; cine nu este obişnuit cu ea nici nu poate deosebi dacă e vorba de in sau cânepă, iar cine nu a văzut niciodată cânepa îşi închipuie că hainele sunt chiar din in”. In acelaşi sens cercetătorul polonez Ştefan Szuman arată în scrierile sale că pe un vas grecesc din secolul IV î.e.n. este un desen care înfăţişează un războinic trac călare având pe umeri o ţesătură simplă vărgată.

Se pot asocia aici şi informaţiile pe care le furnizează imaginile de pe Columna lui Traian de la Roma şi de pe monumentul de la Adamclisi (Dobrogea). În care. După îmbrăcămintea dacilor, se poate deduce existenţa la aceştia a unor ţesături întrebuinţate pentru diferite piese de port. Astfel pe ambele monumente este reprezentată cămaşa bărbătească, sau veşmântul despicat în părţi, confecţionată dintr-o ţesătură produsă cel mai probabil din fire de in sau cânepă, ce se purta peste iţari.

Ţesăturile realizate de geto-daci erau de diferite calităţi. Se afirmă acest lucru deoarece cămaşa bărbătească ce apare pe Columna lui Traian are încreţituri la mâneci, încât se poate trage concluzia că ţesătura era suficient de subţire pentru a putea fi încreţită, iar încreţiturile să fie vizibile pentru a fi redate în sculptură. Pe lângă ţesăturile de in şi cânepă geto-dacii produceau şi ţesături de lână din care îşi confecţionau veşminte cu specific local. Aceste veşminte au fost adoptate ulterior şi de romani.

  Deşi nu s-a făcut nici o descoperire de ţesături din vremea dacilor, sau mai veche, se poate forma o imagine asupra materiei prime care a stat la baza obţinerii ţesăturilor precum şi a diferitelor calităţi de ţesături realizate de aceştia. Mărturiile arheologice şi scrierile istorice atestă faptul că pe teritoriul ţării meşteşugul ţeserii s-a practicat din vremuri străvechi, iar transmiterea lui s-a făcut din generaţie în generaţie odată cu perfecţionarea tehnicii de lucru. Cu privire la modul de lucru cunoaştem puţine aspecte. Elementele arheologice ne sugerează o imagine asupra unor unelte, instrumente sau a unor părţi componente ale războiului de ţesut. în majoritatea aşezărilor geto-dacice s-au descoperit greutăţi din lut ars sau pietre de formă bitronconică, sferică, circulară, plată sau inelară, care serveau la întinderea firelor de urzeală pe războiul de ţesut vertical.

 Analiza veşmintelor personajelor de pe Columna lui Traian şi de pe monumentul de la Adamclisi sugerează informaţii şi asupra lăţimii ţesăturilor realizate de geto-daci şi, implicit, despre lăţimea de lucru a războiului vertical folosit Astfel iţarii reprezentaţi pe cele două monumente prezintă o croială specifică pusă pe seama lăţimii reduse a ţesăturii. Din acelaşi motiv cămaşa purtată de femei se confecţiona din patru foi de ţesătură.

 Treptat războiul vertical a început să fie înlocuit cu războiul orizontal. Documentele atestă existenţa războiului orizontal în Europa începând cu secolul al X-lea. Descoperirile din aşezările de la Garvăn-Dinogeţia (Dobrogea) din anul 1954 au condus la concluzia că războiul orizontal era cunoscut pe aceste meleaguri încă din prima jumătate a secolului al Xl-lea. în aşezarea de la Garvăn s-a descoperit un bordei care, după inventarul său, a servit ca încăpere pentru ţesut şi pentru depozitat ţesături. Se aflau acolo seminţe şi resturi de fuior de cânepă, fire de mătase şi lână, ţesături de lână, in şi mătase, capete de tindechi.

Aspectul şi calitatea ţesăturilor găsite aici i-au determinat pe cercetători să susţină folosirea în această aşezare a războiului de ţesut manual orizontal. în acest context cercetătorul Gh. Bichir consemnează: „Calitatea pânzei arată că nu putea fi ţesută decât la un război orizontal de oameni cu multă pricepere. Totodată, existenţa în aceeaşi încăpere a tulpinilor de in şi cânepă, a fuiorului, a firelor toarse şi a ţesăturilor exclude ipoteza importului şi pledează pentru existenţa războiului orizontal. în sprijinul acestei ipoteze vin şi cele câteva capete de tindechi, turnate în foiţă de alamă, ce s-au descoperit în aşezare”.

Ulterior, în anul 1958, la Garvăn-Dinogeţia se descoperă într-o încăpere fragmente de ţesătură şi resturi de fuior, care dovedesc că în această zonă meşteşugul ţeserii începuse să depăşească, încă din a doua jumătate a secolului XI, nivelul unei îndeletniciri casnice. Se apreciază că ţesăturile descoperite, produse cu două iţe, erau de calităţi diferite fiind destinate confecţionării cămăşilor, articolelor de îmbrăcăminte exterioară şi sacilor.  Totodată, după calitatea firelor descoperite, se presupune că erau bine cunoscute toate etapele de pregătire a firelor pentru ţesere.

La început războiul orizontal, cel puţin la ţeserea firelor de in ţi cânepă, era instalat într-un bordei.  Îngropat pe jumătate în pământ, astfel încât umiditatea solului să confere firelor o anumită elasticitate, care reducea frecvenţa ruperilor. În acelaşi scop al îmbunătăţirii prelucrabilităţii şi trecerii mai lesnicioase prin cocleţii iţelor şi prin spată. Firele de urzeală se tratau cu un amestec de apă. Faină de grâu şi untură, amestec cunoscut sub numele de ”mânjală”. Ulterior s-a trecut la războiul manual orizontal, prevăzut cu sul de urzeală, cu iţe acţionate prin pedale şi cu spată pentru îndesarea firului de bătătură. 

  În secolele următoare asistăm la perfecţionarea tehnicilor de lucru şi diversificarea tipurilor de ţesături realizate. Această perfecţionare şi extindere a posibilităţilor de lucru sunt evidenţiate de structura şi construcţia războaielor de ţesut orizontale, care sunt păstrate în muzee de etnografie din ţara noastră. Remarcabile la variantele evoluate ale războiului orizontal sunt rezolvările pentru scheletul construcţiei, prezenţa traverselor de spate şi de faţă, într-o primă formă cu rol de suport al urzelii, respectiv de sul de ţesătură, şi apoi cu rol de consolidare a construcţiei şi conducere a urzelii şi ţesăturii. Totodată, se remarcă sistemele manuale de tensionare şi rotire ale sulurilor de urzeală şi ţesătură, pedalele de acţionare a iţelor şi spata montată într-un cadru oscilant cu sprijinire la partea superioară. În acest fel s-a trecut treptat de la îndeletnicirea casnică la atelierele manufacturiere specializate care, în decursul evului mediu, au creat un stil propriu şi au avut o asemenea dezvoltare încât au determinat o adevărată artă naţională.

Începuturile industriei manufacturiere textile de pe teritoriul ţării noastre sunt semnalate atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Astfel în anul 1764 pe Jijia, la Chipereşti – Iaşi, Ion Iacob Schneidemantel înfiinţează din ordinul domnitorului Grigore Ghica o manufactură de postav. În 1766 manufactura se desfiinţează, utilajul este transferat atelierului existent la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi iar meşterii pleacă în Ţara Românească. În anul 1766 clucerul Radu Slătineanu înfiinţează la Pociovalişte, lângă Bucureşti, o manufactură de postav în care lucrează ţărani clăcaşi şi meşteri străini diferenţiaţi în pieptănători de lână, torcători, ţesători, vopsitori şi piuari. Deşi dispunea de o anumită forţă motrice, manufactura folosea războaie de ţesut manuale şi realiza o cantitate redusă de ţesături.

Perfecţionările aduse în continuare războiului manual urmăreau mecanizarea acestuia. În acest sens una din primele perfecţionări este cea aplicată sistemului de formare a rostului. Iţele sprijinite pe role sunt deplasate pe verticală cu ajutorul unor pedale acţionate de ţesător cu picioarele. Transformările înregistrate în sectorul textil pe plan mondial în secolul al XIX-lea se regăsesc în anumite forme şi pe teritoriul ţării noastre. Astfel în anul 1843 ia fiinţă la Tunari, lângă Bucureşti, prima ţesătorie mecanică de postav din Ţara Românească cu maşini aduse din Austria.

Această ţesătorie, proprietate a vornicului Nicolae Băleanu, a fost mutată în anul 1844 la Dragomireşti (jud. Dâmboviţa). În anul 1853 Mihail Kogălniceanu înfiinţează lângă Tg. Neamţ prima fabrică de postav din Moldova. Înzestrată cu cel mai perfecţionat utilaj din acel timp, de producţie austriacă, fabrica funcţiona în anul 1860 cu 120 de lucrători şi avea o structură organizatorică ce includea secţiile de spălare a lânii, filatură, ţesătorie, apretură şi boiangerie.

În anul 1865 Carol Vesper înfiinţează la Tg. Neamţ un atelier de producere a firelor, ţesăturilor şi sumanelor de lână cu o capacitate de prelucrare de 58 t/an. Evenimentul are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea sectorului lânii din ţara noastră, deoarece a stimulat înfiinţarea de ateliere similare la Craiova (1865), Buzău (1884), Buhuşi (1885), Azuga (1886), Ploieşti (1887). În anul 1904 ia fiinţă la Brăneşti (jud. Dâmboviţa) prima fabrică pentru prelucrarea firelor de bumbac care-şi începe activitate la sfârşitul anului 1905 cu un război de ţesut mecanizat (antrenat de forţa hidraulică) şi cu şase războaie manuale.

Idei geniale care au schimbat omenirea – Torsul şi ţesutul — Nu există o activitate mai umilă, însă cu o valoare mai durabilă decât confecţionarea hainelor prin tors şi ţesut. Zeci de mii de ani, această muncă ce necesită timp a absorbit aproape fiecare moment din viaţă a nenumărate femei şi fete. Femeile torceau şi în timp ce mergeau la piaţă. Torceau când mergeau să aducă apă. Torceau în vreme ce aveau grijă de turme. Torceau în timp ce supravegheau mâncarea sau se îngrijeau de copii. Şi după ce terminau de tors, se apucau de ţesut.

Într-adevăr, torsul şi ţesutul necesitau mai mult timp decât toate celelalte activităţi luate împreună. Acest lucru a luat sfârșit abia după ce confecţionarea hainelor a devenit un proces automat odată cu Revoluţia Industrială, când au fost introduse războiul de ţesut mecanic şi prima roată de tors. Astăzi, confecţionarea hainelor este o îndeletnicire mai importantă ca niciodată, o industrie globală uriaşă ce însumează mai bine de un sfert de miliard de lire sterline. Noi, maimuțele goale, nu putem supravieţui fără haine decât în climatele foarte calde.

Deşi câteva triburi primitive din zonele tropicale îndepărtate trăiesc mai mult dezbrăcate, cei mai mulţi dintre noi trebuie să ne îmbrăcăm pentru a beneficia de căldură şi protecţie împotriva forţelor naturii, asta ca să nu mai menţionăm raţiunile sociale. Blănurile şi pieile nu sunt nici ele chiar practice sau confortabile pentru o perioadă lungă de timp. Câteva populaţii îndepărtate din zonele reci ale lumii au fost pregătite până de curând să suporte disconfortul purtatului de blănuri şi piei pentru a se încălzi, cum ar fi inuiţii, cu hainele lor din piele de caribu, sau populaţiile chukchi, care purtau piei de ren şi de focă.

Însă acestea constituie o excepţie. Pentru majoritatea oamenilor, în cea mai mare parte din istorie, hainele ţesute au fost esenţiale. Ideea de tors şi ţesut este uimitor de veche. Recent, antropologii germani Ralf Kittler, Manfred Kayser şi Mark Stoneking au folosit datarea moleculară pentru a stabili că păduchii de pe corpul uman, păduchi care trăiesc în haine, au apărut pentru prima dată acum cel puţin 107 000 de ani, la scurt timp după apariţia speciei Homo sapiens.

Arheologii au descoperit obiecte care se poate să fi fost ace de cusut, vechi de nu mai puţin de 40.000 de ani, într-o peşteră din Georgia, sau materiale vopsite vechi de 36.000 de ani. Urme de haine ţesute au fost descoperite pe figurine de lut ce datează de mai bine de 27.000 de ani, la Dolní Věstonice, în Republica Cehă. Cea mai veche ţesătură este un fragment descoperit în Çayönü, în sudul Turciei. Aici a fost găsită în 1988 o bucată de pânză veche de 9 000 de ani, înfăşurată în jurul mânerului unei unelte confecţionate din corn de cerb. Pentru a confecţiona pânza, populaţia din Çayönü rupea fibre de in şi le ţinea în apa râurilor sau lacurilor până când deveneau elastice şi căpătau culoarea galben-deschis.

Apoi, fibrele puteau fi toarse şi ţesute pentru a obţine haine – un proces lung şi elaborat. Fibrele naturale, indiferent dacă provin din plante precum bumbacul sau inul sau de la animale ca oile şi caprele, sunt de obicei foarte subţiri, puțin rezistente şi scurte, pentru a fi întrebuinţate la confecţionarea hainelor. Însă acestea pot fi răsucite împreună pentru a crea fire mai lungi şi mai rezistente. Când sunt răsucite astfel, fibrele sunt legate prin fricţiune. Firele pot fi răsucite de mână sau frecate pe picior. Însă cineva din trecutul îndepărtat a avut ideea simplă, dar genială, de a le toarce.

Acest lucru înseamnă că, mai degrabă decât să le răsuceşti cu mâna, laşi munca pe seama unui băţ numit fus şi a unei greutăţi numite rotița fusului. Pui pur şi simplu fibrele în jurul fusului, îl laşi jos şi începi să îl răsuceşti ca pe un yoyo, cu energia de la rotiţă. Apoi continui să îl alimentezi cu fibre pentru a mări firul tors care se face sul în jurul fusului. Aceasta este o activitate ce necesită mare îndemânare. Nu îţi poţi permite nici un moment de neatenţie. Trebuie să întinzi permanent fibrele pentru ca firul să aibă o grosime uniformă – de aici se trage, poate, şi expresia „a ţese intrigi“, pentru a descrie punerea la cale a unui complot.

Totuşi, în pofida tuturor dificultăţilor, nenumărate femei au devenit suficient de capabile încât să poată toarce în timp ce se ocupau de alte activităţi. Acest fapt confirmă și reputaţia femeilor pentru activităţile multiple.⁷ Însă, oricât de minunat ar fi el, un fir tors are doar o întrebuinţare limitată. El capătă valoare abia atunci când este țesut în material textil. Nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-a realizat acest lucru la început, dar modelele de pe mormintele din Egiptul antic şi picturile de pe vasele din Grecia antică ilustrează întrebuinţarea războiului de ţesut acum multe mii de ani. 

Războiul de ţesut nu este doar o simplă modalitate de a ţese, este o invenţie de geniu. În mod remarcabil, acesta se folosea atât în Americi, cât şi în Eurasia cu cel puţin 3 000 de ani în urmă, aşa că este posibil ca inventarea lui să dateze dintr-o perioadă suficient de îndepărtată în timp încât să fi fost transportat în Americi de către primele popoare migratoare din Asia. Oricare ar fi adevărul, există întotdeauna două seturi de fire care, în țesătură, se află dispuse în unghi drept, urzeala şi bătătura. Firele de urzeală sunt firele ţinute în loc în timpul procesului de ţesere; bătătura, care poate fi un singur fir lung, este ţesută deasupra şi dedesubtul firelor de urzeală în mod alternativ, pentru a le lega.

Într-un război de ţesut, o serie de fire de urzeală paralele sunt întinse între două bucăţi de lemn. Firele alternative sunt separate, pentru ca, mai întâi, toate firele impare să poată fi ridicate sau urzite împreună, apoi toate firele pare. În timp ce o secţiune de urzeală este ridicată într-o direcţie, firul bătut (ţesut) poate intra prin spaţiul dintre ele, pentru a trece cu toate firele impare pe o parte şi cu cele pare pe cealaltă parte. Când ajunge în celălalt capăt, secţiunea ridicată este trasă în jos, iar cealaltă secţiune este ridicată la rândul ei, pentru ca, atunci când urzeala este adusă înapoi prin spațiul dintre ele, să treacă cu firele impare şi pare pe laturile opuse, procedeul reluându-se. Astfel, într-un mod simplu, bătătura este ţesută dedesubtul şi deasupra urzelii, pentru ca aceasta să alterneze în ambele sensuri.

Desigur, există numeroase tipuri de războaie de ţesut şi s-au făcut diverse îmbunătăţiri tehnice, chiar şi la începutul istoriei sale. Una a fost paseta, care este o lamelă simplă ce permite ţesătorului să conducă firele de bătătură selectate în maşina de tricotat. Acest lucru i-a dat posibilitatea ţesătorului să creeze modele complexe. Altă invenţie a fost războiul cu pedală, care i-a permis ţesătorului să ridice urzeala cu o pedală de picior, iar acest lucru i-a eliberat mâinile şi l-a ajutat să lucreze mai bine. A treia invenţie este foarte contrariantă: războiul de țesut cu greutăți, care utilizează greutăţi atârnate de firele de urzeală pentru a le întinde, mai degrabă decât un cadru fix.

Ceea ce îl face interesant este nu doar faptul că în Europa există dovezi arheologice ce datează din jurul anului 6.000 î.Hr. care atestă folosirea lui, ci şi faptul că un război de ţesut uimitor de asemănător a fost întrebuinţat, de asemenea, de băştinaşii de pe coasta de nord-vest a Americii cu mult timp înainte ca europenii să fi trecut, se pare, Atlanticul. Timp de zeci de mii de ani, firele toarse manual şi hainele ţesute au asigurat mbrăcămintea oamenilor din întreaga lume. Indiferent dacă firele erau din fibre vegetale, cum ar fi din bumbac şi in, sau animale, de exemplu, din lâna oilor şi a caprelor sau din mătase, toate erau supuse practic aceluiaşi proces.

Oamenii săraci nu aveau nici timpul, nici resursele pentru a face altceva decât haine simple, de calitate inferioară. Însă cei bogaţi aveau parte de ţesătorii cei mai buni, care le confecţionau haine uimitor de elaborate din cea mai delicată mătase şi din cea mai fină lână. Hainele de calitate nu erau doar practice, ele constituiau simboluri importante ale statutului, şi puteau fi lucrări de o frumuseţe extraordinară. Într-adevăr, cele mai rafinate haine lucrate manual se numără printre creaţiile umane cele mai frumoase. Dincolo de haine însă, materialul ţesut a avut şi alte întrebuinţări, de la corturi şi draperii până la, poate cel mai important, vele.

Velele pot fi realizate şi din alte materiale. Însă nici un alt material nu a fost la fel de uşor şi de rezistent precum cel ţesut – mai ales pânza, creată din fibre de cânepă toarse şi ţesute. Automatizarea torsului şi a ţesutului în perioada Revoluţiei Industriale i-a lăsat pe mulţi meşteri pricepuţi fără mijloace de trai, însă, în acelaşi timp, le-a scutit pe numeroase femei de o muncă pe care nu o agreau foarte mult, în pofida imaginilor romanţioase cu femei torcând. Torsul şi ţesutul automatizat au fost sectoarele industriale care au marcat debutul Revoluţiei Industriale, primele sectoare de producţie globală şi care, în numeroase feluri, ne-au adus lumea modernă de astăzi.

Producţia materialelor textile a constituit un factor major în dezvoltarea primelor mari oraşe industriale şi, desigur, a asigurat hainele ieftine de care a avut nevoie populaţia care se dezvolta rapid.Torsul şi ţesutul nu au nimic din magia tehnologică a unui computer, nici ponderea intelectuală a logicii. Totuşi, această idee incredibil de simplă, însă absolut ingenioasă, a durat aproape la fel de mult ca umanitatea şi continuă să ne aducă mai mult confort zilnic decât toate celelalte puse laolaltă.Mahatma Ghandi considera torsul manual cea mai minunată şi mai valoroasă dintre toate activităţile: „Dacă este o activitate de pe urma căreia ai doar de câştigat, aceasta este torsul manual.“ Poate că avea dreptate.

Sursa — https://www.dex-tex.info/istoria-evolutiei-tesatoriei-si-tehnologiilor-de-tesere?showall=1

Sursa — https://jurnalspiritual.eu/idei-geniale-care-au-schimbat-omenirea-torsul-si-tesutul/