O incursiune în istoria centrului de olărit a ceramicii tradiționale Românești

Spread the love

Ceramica, până în veacul al XX-lea, a avut, în principal, funcţii utilitare şi rituale. La început, meşterii nu cunoşteau roata olarului, dar erau foarte îndemânatici la modelarea şi coacerea lutului. Arta pictării ceramicii în alb – negru – roşu, cu modele de o mare frumuseţe şi originalitate, s-a răspândit pe un teritoriu mai întins decât România de azi şi s-a perfecţionat timp de aproape 2.000 de ani. Ceramica nu trebuie privată de ceea ce este cu adevărat şi anume un produs aparent local şi „autohton”. Putem vorbi de caracterul „internaţionalist” al ceramicii atunci când ne gândim la „suratele” sale, la fel de banale şi indispensabile, materiile prime din care este constituită.

Acum 5.000-6.000 de ani, între Carpaţi şi Nipru, timp de aproape un mileniu, a înflorit o remarcabilă cultură neolitică. Uneltele rudimentare arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care ne-au lăsat-o drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut. O ştire în presa ucraineană menţiona că printre problemele ridicate la întâlnirea dintre preşedinţii Ucrainei şi României, pe lângă chestiunea Canalului Bâstroe şi cea a Insulei Şerpilor, a fost şi cooperarea în problema Cucuteni-Tripolie.

Olăritul este un meşteşug care presupune îndemânare şi cunoştinţe despre procesul tehnologic al preparării lutului, arderii şi decorării. Olarii se aşezau, de obicei, în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un ţăran nu ştie şi nu poate face oale când are nevoie, deoarece tehnologia făuririi obiectelor ceramice presupune cunoaşterea unui proces tehnologic etapizat.

Circulaţia omului specializat care produce obiecte ceramice asigură uniformitatea formelor şi al decoraţiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are ştiinţa de a căuta materia primă potrivită, ştie cum să învârtă roata, să-şi manipuleze materialul, să citească temperatura cuptorului, are simţul de a introduce aer în cuptor care să dea un colorit anume pastei coapte, folosind arderea reducătoare sau oxidantă. Când aveau piaţa acoperită şi cererea se atenua, ori apar alte motivaţii, meşterii se deplasau în alte regiuni geografice pentru a-şi asigura bunăstarea. Un olar putea subzista fără a practica agricultura şi vânătoarea.

Produsele lui erau accesibile şi indispensabile vieţii cotidiene, aşadar mereu cerute. Olarul, din acest punct de vedre, nu este neapărat un artist: zgârie, împunge şi de aici ies linii sau impresiuni de o simplitate dezarmantă. Meşterii s-au grupat în bresle şi, apoi, în centre de olărie, care există şi acum. Toată această evoluţie a facilitat şi a transmis până în contemporaneitate o modalitate de exprimare artistică bazată, pe lângă abilităţile creative, pe cea a meşteşugurilor.

Ceramica este pentru arheologi extrem de importantă, fiind artifactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. Prin intermediul fragmentelor de ceramică pot fi surprinse legături interculturale sau mişcări de populaţii în anumite spaţii geografice. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ce pot da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie, viaţă religioasă şi ritualuri (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate constitui un element în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social.

Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat care însă nu a fost atins datorită faptului că nu există un limbaj comun acceptat şi respectat. O altă serie de confuzii provine în urma înregistrărilor superficiale de pe săpăturile arheologice.

De cele mai multe ori autorii rapoartelor arheologice se mulţumesc să facă aprecieri generale asupra caracteristicilor ceramicii, astfel încât nu există statistici propriu-zise care să poată face obiectul unei analize. O împărţire a ceramicii pe diverse culturi are, aşadar, un grad ridicat de subiectivitate. Culturile ceramice de pe teritoriul României au fost, la rândul lor, studiate şi catalogate. În cele care urmează voi încerca să prezint o parte dintre aceste culturi ceramice.

Cultura Cucuteni — Cucuteni este o comună din judeţul Iaşi, unde săpăturile arheologice efectuate între anii 1885 şi 1910 au scos la iveală vestigii neolitice datând din anii 4.000-3000 î.Hr. Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-est-ul Munteniei, sud-est-ul Transilvaniei şi Basarabia caracterizându-se printr-o ceramică de foarte bună calitate din punct de vedere tehnic, bogat şi variat pictată.

Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, între aceasta şi cea aparţinând unei culturi neolitice din China. Cea din urmă şi-a făcut apariţia însă, după o distanţă de timp foarte mare, circa un mileniu faţă de cea aflată între Carpaţi şi Nipru.

Una din caracteristicile predominante a ceramicii Cucuteni este decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. Este, poate, una dintre cele mai cunoscute culturi datorită figurilor feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. De exemplu, Hora de la Frumuşica, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni. A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într-un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într-o horă.

Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.

Alte vase rituale celebre, descoperite pe teritoriul României, sunt cele numite: Soborul zeiţelor – descoperit în anul 1981, în situl multistratificat de la Poduri-Dealul Ghindaru, judeţul Bacău şi Vasul cu colonete – descoperit la Izvoare, Piatra-Neamţ. Dincolo de dimensiunea estetică, aceste obiecte închid în sine o lume de simboluri (cum ar fi cel al spiralei, reprezentativ în spiritualitatea comunităţilor străvechi), care se îmbină cu abilitaţi tehnologice ce au contribuit la denumirea pieselor ca fiind capodopere, devenite azi exponate de referinţă pentru eneoliticul european.

Manifestările culturale de tip Starčevo-Körös-Criş sunt în general considerate ca făcând parte dintr-un mare complex al neoliticului timpuriu răspândit în Tesalia, Macedonia, Bulgaria, fostul teritoriu al Yugoslaviei, România şi Ungaria. Figurinele cu aspect geometric sunt compuse din planuri volumetrice simple şi geometrice. O dată cu Epoca Bronzului, pe continentul Europei, în mileniul al III-lea î.Hr, societatea se divizează în războinici şi meşteşugari. Datorită bogăţiei acumulate din partea unei categorii a societăţii, au început să fie produse bunuri de lux. Figura feminină primeşte o valoare magică şi caracter divin.

Cultura Boian — Este cunoscută pe teritoriul României ca aparţinând spaţiului geografic din Muntenia, până în Valea Jiului, în Dobrogea, sud-vest-ul Moldovei şi sud-est-ul Transilvaniei, extinzându-se spre sud, până la Marea Egee. În Bulgaria, cultura este cunoscută sub numele de Mariţa. Din punct de vedere al datării, cultura aparţine Neoliticului mijlociu şi parţial este contemporană cu Hamangia.

Cultura Cernavodă datează de la sfârşitul eneoliticului şi acoperă mileniul al IV-lea î.Hr, fiind situată în Dobrogea, la Cernavodă şi Dealul Sofia, aflat pe malul drept al Dunării. Prin elementele caracteristice pe care le prezintă, Cultura Cernavoda încheie o etapă majoră a evoluţiei culturale şi marchează tranziţia de la neolitic la epoca bronzului.

Cultura Vădastra — Se manifestă în perioada 5000-3500 î.Hr şi se află la interferenţa a două mari arii culturale străvechi: Boian şi Vinga. Originalitatea culturii Vădastra se manifestă atât în formele ceramice, cât şi în ornamentaţia acestora, folosind o tehnică mai rară: incizie-excizie. Obiectele sunt construite prin metoda ridicării cu mâna a unor fâşii de lut, lipite unele de altele cu pastă din argilă, iar motivele decorative predilecte sunt: spirala, meandra şi dinţii de lup. Piesele sunt decorate prin şănţuleţe incizate în masa ceramică umplute cu barbotină de caolin, folosită drept angobă.

Cultura Monteoru — Fenomenul Monteoru este unul dintre cele mai bine cercetate momente din epoca bronzului de la Nord de Dunăre, dar acest lucru nu a însemnat şi elucidarea tuturor necunoscutelor. O problemă încă nesoluţionată o constituie originea culturii. Cultura Monteoru se formează în Muntenia colinară de nord şi nord-est şi se întinde rapid în Moldova de Sud (inclusiv la est de Prut). Are puncte în care se dezvoltă şi în interiorul arcului carpatic. Materialul ceramic descoperit este reprezentat, în principal, prin cel de uz, caracterizat de o pastă în care s-a adăugat ca ingredient calcar pisat.

Cultura Tei — Se formează în Muntenia (mai mult în zona de câmpie), fără a se extinde în Bărăgan. S-au descoperit numeroase urme ale culturii Tei şi în Bulgaria, precum şi în zonele de sud-sud-est a Transilvaniei. Obiectele aparţinând ceramicii fine sunt decorate cu motive realizate în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive liniare sau în formă de „S” culcat, dispuse în registre verticale sau orizontale, iar motive romboidale sunt tratate independent. Această categorie de vase prezintă în interiorul, dar mai ales în exteriorul lor, suprafaţa netezită şi, mai ales, lustruită. Motivele ornamentale incizate prin împunsături succesive au fost umplute cu pastă de culoare albă.

Cultura Wietenberg — S-a dezvoltat în centrul Transilvaniei. La maturitate va ocupa culturile extra carpatice situate în sud-est-ul acesteia. Provine din cultura Coţofeni şi preia stilul ceramicii decorate cu măturica, având şi unele influenţe Schneckenberg. Culoarea variază între brun închis şi negru. Decorul constă în linii verticale, paralel incizate, benzi haşurate sau umplute cu cerculeţe, puncte şi triunghiuri.

Cultura Tisa — S-a dezvoltat în perioada eneoliticului timpuriu în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, iar spre rǎsǎrit s-a extins în Vest-ul României (Crişana şi Banat). — Cultura Gumelniţa — Se formează pe fondul culturii Boian, dar are şi o componentă a culturii Mariţa, din Sud-Est-ul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice a ceramicii gumelniţene. Ceramica este în special neagră şi uneori de culoare brun (rar roşu-cărămiziu). Ambele categorii sunt patinate, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate în relief şi barbotinate sau pictate cu grafit.

Întâlnim şi o categorie mai rară, pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sud-ul egeo-anatolian. Plastica mică aparţinând acestei culturi este extrem de bogată, variată şi are o specificitate aparte. Numeroase sunt vasele antropomorfe, zoomorfe sau antropo-zoomorfe, dar şi compoziţiile care îmbină diverse elemente tematice, toate obiectele, împreună cu statuetele, fiind legate de manifestări cultice ale populaţiei. În acest sens, un exemplu este Zeiţa de la Vidra sau Venus de la Vidra, considerată capodopera culturii Gumelniţa.

Cultura Hamangia — Este o cultura neolitică, din mileniul al IV-lea până în cel de-al II-lea î.Hr, care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Histria, Dobrogea, astăzi satul Baia, judeţul Tulcea. Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populaţie venită din Anatolia. Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, cunoscând o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa, influenţând-o şi pe aceasta.

În cadrul figurinelor din ceramică avem două tipuri de idoli: idoli reprezentaţi în picioare şi cei în poziţie şezândă. Se consideră ca reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziţie şezând, denumită „Gânditorul”, descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Hamangia nu este singura statuetă de acest tip cunoscută, dar a ajuns să fie una dintre cele mai mediatizate lucrări, din perioada neolitică, descoperită pe teritoriul României.

Cultura Sabatinovka-Nouă-Coslogeni — Se manifestă din Moldova de Nord şi centrală până în Transilvania de Est. În a doua fază, unele din grupurile acestei culturi se retrag din Transilvania sub presiunea culturilor care produc hallstattizarea. — Cultura Otomani — Se formează pe fondul cultural Baden şi cel al ceramicii decorate cu măturica. Iniţial a ocupat spaţiul dintre Apuseni, Mureş şi Tisa. Ulterior s-a deplasat pe teritoriile de la Vest de Tisa (în Ungaria se numeşte Fuzesabony). Cultura Otomani aparţine epocii bronzului (secolul al XIX-lea şi al XIII-lea î.Hr.), fiind denumită după numele comunei Otomani, judeţul Bihor, unde au fost descoperite primele aşezări aparţinând acestei civilizaţii.

Ceramica dacică şi din perioada ocupaţiei romane — În Epoca Fierului pătrund pe teritoriul actual al României obiectele lucrate la roată, prin zona Mehedinţiului, în secolul al V-lea î.Hr. În cea de-a doua epocă a fierului, cuprinsă aproximativ între anii 400 î.Hr. şi 100 d.Hr. se dezvoltă latene-ul dacic. Ornamentica ceramicii latene-ului dacic este destul de bogată, în linii mari distingându-se două stiluri: stilul reliefului (prin brâie alveolate dispuse vertical şi orizontal, butoni conici, cilindrici şi rotunzi) şi stilul inciziei (cu ajutorul liniilor drepte, valul, punctul sau „brăduleţul”, executate cu pieptenul – acestea din urmă începând cu anul 106 d.Hr, când Dacia devine provincie romană).

Prima epocă a fierului, Hallstatt (1200-300 î.Hr.), a fost confirmată prin descoperirile efectuate pe teritoriul a 27 localităţi aflate pe întreaga Vale a Mureşului (între Deda şi Luduş), în Câmpia Transilvaniei (Band, Căpuşu de Câmpie, Ţipelnic) şi în Podişul Transilvaniei (Bahnea, Gogan, Senereuş, Chendu, Sângeorgiu de Pădure, Sighişoara, Criş, Saschiz). Civilizaţia La Téne se manifestă în cea de a doua perioadă a epocii fierului, fiind denumită după localitatea cu acelaşi nume din Elveţia, unde au fost făcute primele descoperiri ale acestei culturi. Pe teritoriul României, perioadă a doua a fierului a fost numită La Téne dacic (300 î.Hr.-106 d.Hr), fiind bine reprezentată prin vestigii descoperite pe teritoriul a 28 de localităţi unde s-au găsit unelte, arme, vase, podoabe etc.

O componentă caracteristică a ceramicii lucrate cu mâna este apariţia, încă din perioada de început, a două forme de vase: ceaşca cu toartă sau aşa zisa „ceaşcă dacică” şi farfuria cu picior sau „fructiera” – forme ce s-au menţinut pe tot parcursul civilizaţiei dacice. Ceramica modelată liber este confecţionată dintr-o pastă plină de impurităţi, arderea fiind neuniformă, de unde au rezultat culori sau nuanţe diferite nu numai de la vas la vas, ci şi pe suprafaţa aceluiaşi vas. Predomină vasele brune, brun-gălbui şi brun-cărămizii.

Ocupaţia romană atrage după sine schimbări în ceea ce priveşte statutul teritoriului cuprins între Valea Mureşului şi Târnave. Cucerirea romană înglobează formele existente, peste care aduce formele mediteraneene, creând o artă de tip roman provincial. În categoria ceramicii romane provinciale predomină categoria cenuşie-zgrunţuroasă, urmată de cea cărămizie aspră şi apoi, în proporţii aproape egale, cea fină de culoare roşie, uneori cu vopsea şi cea cenuşie. Formele cele mai frecvente sunt oalele cu şi fără toarte, castronelele cu buza rotunjită, vasele de provizii şi capacele de vase. De remarcat este prezenţa ulcioarelor din pastă fină roşie, a unor amfore şi a vaselor terra sigillata, cu sau fără decor. Ceramica romană provine din ateliere specializate de olari şi nu prezintă în general particularităţi.

Nepăsătoare la idei de paternitate, gata să facă referire la stiluri venite din trecut, ceramica artistică din prezent este pregătită să extragă orice semnificaţie şi sens semiotic din calitatea lutului şi a glazurilor. Ceramica a devenit un produs al artelor vizuale, încărcat pe de o parte cu particularităţile simbolice ale trecutului, iar pe de alta cu oportunităţi neexplorate, păşind în afara tradiţiei şi, în acelaşi timp, a unei estetici legate de obiectul utilitar.

Tradiția ceramicii românești și zonele cu specific ale țării — Ceramica populară românească este apreciată atât în țară, cât și peste hotare, iar în centrele de olărit din România, generații de viitori artiști populari deprind arta olăritului. Olăritul este una dintre cele mai vechi îndeletniciri, iar despre această ocupație pe teritoriul României există mărturii încă din epoca neoliticului. În zonele cu tradiție adânc înrădăcinată, meșteșugarii populari au păstrat îndeaproape tehnicile prin care se modelează pământul și duc mai departe perfecțiunea pe care au descoperit-o generațiile anterioare.

Ce este ceramica românească tradițională? — De-a lungul secolelor, olăritul s-a dezvoltat atât ca meșteșug practic, dar și ca o artă, fiind manifestarea simțului estetic al unei civilizații. Astfel, se poate vorbi despre o cultură a ceramicii, cu elemente specifice ce țin de formă, culoare și motive decorative caracteristice anumitor zone geografice. De asemenea, elementele estetice sunt în strânsă legătură cu destinația obiectelor. Există, de exemplu, vase ritualice, vase de decor, vase folosite la activitățile casnice, și așa mai departe. În România există câteva centre de olărit importante, țara noastră fiind printre puținele țări care se pot mândri cu meșteșuguri tradiționale unice. Dintre zonele cu tradiție în ceramică, cele mai cunoscute sunt cele din Corund, Horezu și Marginea. Începând cu anul 2012, ceramica românească de Horezu a fost înscrisă de UNESCO în lista Patrimoniul Cultural Imaterial.

Ceramica de Corund – Harghita — Așezarea Corund (Korond în Maghiară) se individualizează prin poziționarea sa în Ținutul Sării, în Transilvania, și prin materia primă folosită la olărit. Lutul de bună calitate se extrage de lângă pârâul Sacadat, care curge pe partea vestică a satului. Lutul este spălat și curățat de impurități cu apa dătătoare de viață, tăiat fâșii și modelat cu ajutorul roții olarului. Până să fie băgat în cuptor, unde arde la peste 900 de grade, este lăsat câteva zile la zvântat. Corund este și unul dintre puținele locuri din România în care se găsește faimoasa ceramică neagră. Aici, ea este mai rar întâlnită, de aceea este și atât de prețuită. Culoarea, de la cenușiu închis la negru, se obține în urma unui proces specific de ardere înăbușită. 

Prin ce se deosebește ceramica de Corund? — Produsele ceramice realizate în Corund sunt elegante și rezistente, iar dintre acestea, farfuriile ceramice sunt la mare căutare, în special ceramica neagră. Multitudinea de elemente decorative ne indică aspecte importante ale vieții rurale și credințe populare: bogăția faunei și florei din Harghita se regăsește pe aceste obiecte ceramice, care sunt stilizate cu caracteristici secuiești. Cel mai des vom întâlni laleaua, cocoșul de munte sau floarea de colț. Un aspect important este specializarea meșterilor populari: unii realizează obiecte de uz casnic (farfurii, ulcioare, străchini, castroane etc.), alții obiecte cu un caracter ornamental, alții miniaturi sau obiecte care împodobesc sobele de teracotă. În general, olăritul este o activitate de familie: bărbații se ocupă de crearea formelor vaselor, iar femeile cu decorarea lor.

Tradiție și artizanat în Corund — Tradiția artizanatului în Corund este variată și merge mai departe de cea a olăritului. Aici se găsesc și familii de cioplitori în lemn, ateliere de țesătorie și de iască, pe lângă olari. La mare căutare sunt împletiturile de nuiele de răchită, din care se fac scaune, măsuțe, bănci, coșuri pentru fructe, coșuri pentru animale. Iar de la nașterea unui copil (scăldat într-o oală de lut nouă), nuntă (ulcioarele de nuntă împodobite cu perechi care dansează, cai, șerpi, cloști cu pui) și până la înmormântare (ritualul de spargere a unei oale), meșterii populari au creat și particularizat fiecare dintre bucățile de lut. Arta olăritului se învață și se creează în familie, neputându-se vorbi de un meșter individual, ci de familii de meșteri populari. Cu 100 de meșteșugari care se îndeletnicesc cu arta olăritului, Corund este unul dintre cele mai importante centre de olărit din România.

Ceramica Neagră de Marginea – Suceava — Uluitoarea ceramică neagră, unică în România, care atrage privirea prin eleganța și proporția formelor sale, se realizează și în Marginea, o mică comună din Bucovina. Cu o tradiție care se pierde în negura istoriei, ceramica neagră a apărut în perioada culturii Horodiștea-Florești, cea mai înfloritoare perioadă a ceramicii geto-dacice. În secolele XII-XV, olăritul a cunoscut o perioadă de dezvoltare în zona nordică a Moldovei și în împrejurimi. La începutul secolului XX, în comuna Marginea existau 60 de ateliere de olărit, iar perioada comunismului a decimat multe dintre aceste ateliere, meșterii care dețineau o roată de olărit fiind aspru pedepsiți. Tot în perioada comunismului s-a încercat relansarea acestui meșteșug, prin crearea de cooperative artizanale.

Ceramica din Marginea este unică în Europa. Ceramica realizată în această zonă, de culoare neagră, trasează un arc peste ani, până în perioada dacică: de la tehnica de ardere a ceramicii în cuptoare închise în partea e sus și la gurile de foc, până la forma vaselor (oale înalte, oale mari cu două toarte, străchini de diferte dimensiuni, oale cu mănuși). Lutul este cules de la marginea satului sau adus din împrejurimi. Zona beneficiază de un sol argilos și este străbătută de apa râului Sucevița.

De ce este specială ceramica autentică de Marginea? — În zilele noastre, comuna Marginea este cunoscută atât pe plan național cât și internațional. Lutul argilos specific zonei este folosit în crearea obiectelor ceramice, iar tehnicile și formele tradiționale păstrează şi perpetuează într-o formă autentică străvechile îndeletniciri de modelare manuală. Ceramica de Marginea este cunoscută la nivel global datorită tehnicii preistorice de ardere înăbușită. Acestei specificități i se adaugă ornamentarea cu ajutorul unei pietre de râu. Ceramica realizată în Marginea apropie prezentul de trecut, tradițiile actuale de tradițiile care au fost păstrate încă din perioada dacilor. Ea se caracterizează prin culoarea neagră (obținută prin tehnicile de ardere), prin motivele decorative și forma pe care o au produsele ceramice realizate de meșteșugari.

Cum se face ceramica tradițională în comuna Marginea? — Meșteșugarii culeg lutul de la marginea satului și îl ard în cuptoare înfundate cu cioburi de oale, bălegar și lut timp de nouă ore. Pun lemn de brad și molid, iar oxidul de carbon rezultat dă culoarea unică a ceramicii negre de Marginea: de la negru la diferite nuanțe de cenușiu. Lustruirea se realizează cu o piatră de râu, și se pot obține diferite forme ornamentale: linii șerpuitoare, spirale, linii frânte, desene stilizate etc. O altă tehnică, impresiunea, folosește o rotiţă care se aplică pe vasul crud, iar astfel rezultă linii frânte sau un şir de romburi. Majoritatea obiectelor ceramice sunt întrebuințate la uzul casnic, pentru gătit și prepararea laptelui, precum și în scop decorativ. Formele vaselor ceramice sunt păstrate de mii de ani și se caracterizează prin înălțimea și diametrul lor, prin toartele singulare sau duble.

Artizanatul în comuna Marginea — Olarii din Marginea sunt tot mai puțini, iar majoritatea au o vârstă înaintată. Înainte de perioada comunismului, aproape în fiecare casă puteai găsi un meșter olar. În prezent, ceramica de Marginea se realizează în atelierul familiei Magopat, care păstrează secretele și tradițiile olăritului de peste 400 de ani. Aceștia vând produsele turiștilor în cadrul unor expoziții cu vânzare deschise săptămânal.

Ceramica de Cucuteni – Iași — Ceramica de Cucuteni este una dintre cele mai vechi din România. În apropierea Iașiului, în satul Cucuteni, s-au descoperit în anul 1884 primele vestigii ale Civilizației Cucuteniene. Aceasta datează de acum 5000 de ani, iar ceramica realizată în acele vremuri este în continuare una dintre cele mai apreciate. De altfel, elemente cucuteniene se regăsesc şi astăzi în arta populară românească, prin folosirea celor trei culori (alb, roşu şi negru) şi prin folosirea elementelor decorative geometrice: spirala meandrică, banda în zig-zag, triunghiul, rombul etc.

Cum se realizează ceramica de Cucuteni? — Ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului. Pentru modelarea vaselor se foloseau unelte de lemn, de os şi de lut ars, iar pereţii exteriori erau neteziți tot cu unelte ajutătoare, de os şi de lut ars. Vasele erau apoi puse într-o zeamă groasă de lut care le acoperea, erau uscate la umbră, pentru a se evita uscarea rapidă. Ulterior se realiza decorarea, cu ajutorul unor culori minerale și arderea în cuptoare.

Cele trei culori din ceramica de Cucuteni — Cele trei culori specifice obiectelor populare românești se regăsesc îndeaproape pe modelele tradiționale ale obiectelor din ceramică de Cucuteni. Vasele de Cucuteni se remarcă prin faptul că suprafaţa vasului era acoperită cu un strat subţire de culoare albă. Peste acest fond de culoare albă se aplica roşul, apoi fondul era înrămat cu o dungă neagră. Meșterii din acele timpuri trebuiau să umple toate spațiile goale cu motive decorative secundare, astfel încât motivele principale şi cele secundare se combinau după regulile ritmului şi ale simetriei.

Semne și simboluri în ceramica de Cucuteni — Pe ceramica de Cucuteni este des întâlnit decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații, care creează și o iluzie optică puternică. În acele vremuri specialiștii spun că exista un cult al zeiței-mamă, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite. Formele vaselor diferă de la pahare simple la vase mari de tipul amforelor. Tehnica de realizare a vaselor era aproape perfectă: lutul era bine preparat, se amestecau în el câteva fire de nisip, pentru ca pereții vasului să nu crape. După ce erau modelate, vasele erau reintroduse în lut și uscate la umbră, apoi urma decorarea. În afară de motivele geometrice, vasele mai erau decorate cu reprezentări antropomorfe, de animale de pradă, cornute și păsări.

O incursiune in istoria centrului de olarit Horezu — Se poate spune ca Horezu este cel mai important centru al creatiei ceramice populare romanesti. Mesterii olari de aici au o traditie indelungata, iar vasele de la Horezu sunt cunoscute atat in tara, cat si peste hotare. Horezu se afla situat in partea centrala a judetului Valcea, aproximativ la mijlocul distantei dintre Ramnicu Valcea si Targu Jiu si este considerat “capitala” ceramicii romanesti.

Horezu a facut parte din cnezatul lui Farcas, mentionat documentar prin Diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei, iar dezvoltarea asezarilor horezene a fost legata de traseele de transhumanta, de drumurile haiducilor care traversau zona, precum si de mult cunoscutul drum al sarii, care pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos si din Horezu continua catre Slatioara si ajungea la Cernesti. Atestarea sa documentara dateaza din anul 1487, intr-un hrisov care apartinea domnitorului Vlad Calugarul, care pomenea de satul Hurez.

Denumirea actuala a localitatii Horezu provine de la numele de “ciuhurez”, pasare asemanatoare bufnitei care populeaza padurile din jur.Numele de Hurezi insa a apartinut initial actualei localitati componente Romani de Jos, unde Constantin Brancoveanu a construit o manastire ce reprezinta o sinteza a artei si maestriei poporului roman pana in acel timp, manastirea Horezu, intre anii 1690-1693. Cu timpul, vatra satului s-a mutat peste deal la circa 2 km, probabil datorita faptului ca traseele de transhumanta, cat si celelalte drumuri se intersectau in acel loc, devenit un loc prielnic dezvoltarii unui targ.

Ulterior, Constantin Brancoveanu doneaza satul manastirii, iar aceasta asezare se va dezvolta dupa anul 1780, cand va deveni cunoscuta sub numele de Targul Horezu. Din punct de vedere cultural, caracterul zoneiHorezueste unul istoric, monahal, orientat catre activitati de artizanat specific romanesc, precum olaritul, tesaturile executate manual si pictura religioasa. Olaritul continua insa sa reprezinte emblema locului, indeletnicire ce a fost transmisa din generatie in generatie prin intermediul familiilor de olari.

In anul 2012, in cadrul celei de-a saptea sesiuni, UNESCO a decis inscrierea ceramicii de Horezu pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial, fiind„un mestesug traditional unic”. — La inceput, la Horezu se faceau doua tipuri de vase: „vasele de rand”, utilizate zilnic, care nu erau „decorate”, ci doar „stropite” cu cateva pete de culoare facute pe smalt si vasele artizanale, unde maiestria mesterilor populari era vizibila prin motive ce au devenit deja consacrate (cocosul de Horez, copacul vietii, spirala dubla etc). Tehnica pregatirii ceramicii de Horezu nu este secreta, fiind cunoscuta de toti mesterii olari din localitate. Pamantul este recoltat toamna din Culmea Manastirii Hurezu si este trecut prin malaxor pana devine de consistenta plastilinei. Acesta se tine in celofan ca sa nu se intareasca si, cu ajutorul rotii manuale, i se da forma dorita.

Culorile sunt minerale: alb, negru si rosu pamant, verde cupru, bleu, albastru cobalt, iar vasele sunt decorate cu „gaita” si „cornul”. Motivele utilizate sunt cocosul, stele, serpi, copaci, oameni, flori, pesti, spirala dubla, linia dreapta, linia ondulata, frunza, spicul, pomul vietii si coada de paun. Vasele de la Horezu poarta in ele traditia indelungata a prelucrarii lutului si daruirea mesterilor populari, care fac ca fiecare obiect sa fie unic si sa contina o parte din Romania. In prezent, Horezu este un puternic punct de atractie etnografica, este un loc in care puteti gasi artizanat romanesc, atelierele mesterilor, povesti frumoase si multa bunavointa.

Ceramica din regiunea Horezu – Vâlcea — La intrarea în Horezu veți vedea negreșit o casă pe care scrie „Ceramica Pietraru”, mai exact un magazin al soților Pietraru, care realizează și comercializează obiecte ceramice, dar și un muzeu al ceramicii. Lângă „Ceramica Pietraru” se află și o construcție în formă de vas ceramic supradimensionat, care atrage privirile. Soții Pietraru comercializează aici doar obiecte ceramice tradiționale românești și păstrează cu mare respect tehnicile învățate de la generațiile anterioare de olari. Lângă Horezu, în satul Olari, arta olăritului este una dintre cele mai îndrăgite meserii. Transmisă din generație în generație, e practicată atât de femei cât și de bărbați, fiecare dintre ei având sarcini distincte. Bărbații aleg lutul, îl curăță, porționează și udă, îl frământă și presează, amestecându-l până se obțin omogenizarea și o calitate superioară a acestuia. Femeile decorează obiectele de ceramică cu motive tradiționale, utilizând instrumente specifice.

Obiectele tradiționale din ceramică de Horezu — Oalele ceramice realizate în Horezu sunt lucrate manual de meșterii populari din zona Horezu – Vâlcea. Aceștia folosesc tehnici vechi de peste 2000 de ani, iar la decorarea oalelor folosesc deseori culorile verde, albastru, brun, roșu-portocaliu, iar ca elemente predomină spirala, stelele, cocoşul, pomul vieţii, linia ondulată (calea rătăcită), cercurile concentrice, spicul de grâu. Farfuriile ceramice de Horezu sunt spectaculoase atât prin cromatica și elementele decorative, cât și prin finețea cu care meșteșugarii populari prelucrează lutul. Fiecare farfurie ceramică este unicat, meșteșugarii modelează lutul cu mâinile, îl lasă la zvântat, îl ard în cuptoare și decorează farfuriile în funcție de mesajul pe care vor să-l transmită și de destinația obiectului ceramic. Pentru că olăritul este arhicunoscut în zona Horezu, pe platoul Stejari, sătenii au creat și un târg al olarilor, „Cucoșul de Hurez”, unde meșteșugarii își vând produsele.

Ceramica de Horezu în patrimoniul UNESCO — Începând cu anul 2012, ceramica românească de Horezu a fost înscrisă de UNESCO în lista Patrimoniul Cultural Imaterial, în cadrul celei de-a șaptea sesiuni a Comitetului Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial. Propunerea a fost trimisă de Romania MC în 2011, iar unul dintre argumente a fost „ceramica tradițională de Horezu este realizată în localitatea cu același nume și în satul aparținător Olari, unde lucrează cea mai mare parte a meșterilor. Ceramica de Horezu este unică, diferită, stilul său fiind atestat de peste 300 de ani”.

Cum se realizează ceramica de Horezu? — Una dintre tehnicile ornamentării, jirăvirea, se folosește pentru a se uni marginile unei spirale cu centrul acesteia, în timp de vopseaua este udă. În decorarea obiectelor ceramice se folosește cornul de vacă umplut cu vopsea sau gaița, precum și o pană de gâscă prin care vopseaua se scurge din corn. Dintre elementele decorative de origine creștină și precreștină cel mai des întâlnite sunt spirala, crucea, vița de vie, steaua, izvorul, șarpele, linia ondulată, cercurile concentrice, spicele de grâu. Vom întâlni și Arborele Vieții, Pasărea, Drumul Pierdut, fiecare cu puternice conotații ale fundamentelor vieții spirituale rurale.

Simboluri specifice în ceramica de Horezu și semnificațiile lor — Cocoșul — Pe obiectele ceramice de Horezu regăsim simboluri tradiționale românești, iar cocoșul este unul dintre cele mai des întâlnite elemente decorative. El anunță începutul unei noi zile, un nou drum și început, simbolizează lumina care vine după întuneric. În folclor se spune că de Sfântul Andrei, cântecul acestei păsări cheamă îngerii și alungă strigoii. Simbolul cocoșului mai reprezintă și puterea, este o pasăre care domină în orice curte, este învestită cu caracteristicile curajului și forței, este paznicul care apără de necunoscut. Cocoșul este reprezentat în diferite moduri pe vasele ceramice de Horezu: în culori terne sau vii, înfoiat, supradimensionat, țanțoș etc.

Pomul vieții — Un alt simbol des întâlnit este pomul vieții, care simbolizează legătura cerului cu pământul. Rădăcinile creează stabilitate și se duc până în subteran (partea nevăzută), trunchiul și crengile de jos sunt în contact cu suprafața pământului, iar coroana pomului urcă spre cer. Pomul vieții mai simbolizează și fertilitatea, vindecarea, înălțarea spirituală, regenerarea, stabilitatea. În credința populară pomul este simbolul vieții care continuă și se dezvoltă, care înlesnește comuniunea dintre om și cosmos, dintre laic și divin.

Spirala — Spirala este unul dintre cele mai vechi simboluri, nu doar în cultura românească. Asociată deseori cu soarele și o reprezentare stilizată a acestuia, simbolizează energia, călătoria, ciclul vieții, trecerea de la întuneric la lumină. Spirala este și un simbol al evoluţiei, al dezvoltării. Ea pornește dintr-un punct pentru a ajunge mai departe, reprezintă deseori legătura omului cu Dumnezeu. Este un simbol asociat și cu feminitatea, cu fertilitatea și cu energia vieții. Spirala e într-o continuă evoluție, ea crește progresiv și ajută la conectarea planurilor văzute și nevăzute, spirituale și fizice.

Ceramica romanească veche — Încă de acum 5000-6000 de ani, olăritul a fost una dintre preocupările cele mai importante ale omului. Începând cu secolele IV – III î. Hr., ceramica dacică aduce alte elemente originale de decor, printre acestea crucea celtică. Nu de puține ori, meșterul olar era asemuit unui demiurg din ale cărui degete ieșeau obiecte aproape ireale. Primele produse ceramice descoperite pe teritoriul României sunt vechi de aproximativ 4.600 de ani. Vasele sunt realizate manual și împodobite cu zgârieturi şi decoraţii liniare, iar caracterul lor primitiv este ușor de observat: compoziția pastei este grosolană, iar formele sunt simple.

Produsele neoliticului au evoluat sau au apărut altele în locul lor, astfel că pe teritoriul țării se identifică trei mari civilizaţii ceramice: în Muntenia (tipul Boian), în Moldova (ceramica cucuteniană) şi în Transilvania (ceramica zgâriată). Ceramica s-a bucurat de un adevărat cult în civilizaţia rurală românească, încă din cele mai vechi timpuri. Iar pentru evenimentele importante din viața acestuia – de la primul scăldat al noului născut într-un vas, până la înmormântare, când se sparge o oală, au fost create recipiente speciale care să valorizeze aceste evenimente unice.

Fiecare obiect ceramic este unic, realizat cu respect față de comunitatea căreia îi aparține meșteșugarul respectiv, față de credințele și stilul său de viață, de valorile pe care alte generații de artiști populari le-au transmis.O artă populară remarcabilă, ceramica, prin produsele sale, are și în zilele noastre un rol important în existența omului, marcând evenimentele importante, de la naștere la moarte.

Sursa — https://www.adevaruldespredaci.ro/romnia-incursiune-n-istoria-milenara-a-ceramicii/

Sursa — https://artandcraft.ro/2015/03/09/o-incursiune-in-istoria-centrului-de-olarit-horezu/

Sursa — https://www.invietraditia.ro/editorial/ceramica-autentica-romaneasca/