Miracole Ortodoxe ale lumii creştine a ultimului secol

Spread the love

Nu numai în vremea când a trăit Iisus, ci şi în zilele noastre se petrec minuni, fenomene inexplicabile pentru ştiinţă, dar posibile prin puterea divină. Vindecători cu puteri miraculoase, ape tămăduitoare, apariţii sfinte, stigmate, icoane făcătoare de minuni, voci care transmit omenirii mesaje din partea Atotputernicului. Astfel de miracole se întâmplă şi în România.

Lumina sfântă a ortodocşilor — Cea mai grozavă minune din zilele noastre, cu cea mai mare vechime în istoria creştinătăţii, se întâmplă la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. An de an, de Paştele Ortodox, focul divin se coboară din cer şi aprinde candelele din biserica în care sunt adăpostite Golgota (micul deal pe care a fost răstignit Iisus) şi „mormântul cel nefolosit“, unde a fost aşezat trupul mort al lui Iisus, aşa cum scrie în Evanghelie. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormânt între orele 12.30-13.30, în timpul Vecerniei Mari. Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către poliţişti civili necreştini: un arab, un turc şi un reprezentant din partea statului Israel. Apoi se sting toate luminile şi se sigiliează uşa cu două peceţi mari, benzi de pânză albă cu sigilii din miere şi ceară. Gardienii ramân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină.

Miracolul de la Ierusalim — Patriarhul Diodorus I, cel care are sfânta misiune de a intra în Mormânt, spune rugăciunile care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor. „Câteodată aştept câteva minute, dar, în mod obişnuit, minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină.

Miracole Ortodoxe ale lumii creştine a ultimului secol

Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină”, mărturiseşte patriarhul. Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului. Mulţi credincioşi declară că lumânările pe care le ţin în mână se aprind de la sine. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri prin Biserică. Este însoţită de un vuiet. Se manifestă sub forma unor sclipiri alb-albăstrii, ca şi cum milioane de aparate foto ar clipi în acelaşi timp. 

Viziunea de la Maglavit — În România, dovezi de iubire ale lui Dumnezeu s-au semnalat de-a lungul timpului în mai multe zone. El este cel care i-a investit pe oameni simpli, dar credincioşi, cu puteri supranaturale. În 1935, la 10 km de Calafat, în comuna Maglavit, făcea vâlvă un cioban clarvăzător. Lui Petrache Lupu i se arătase Dumnezeu, pe câmp, sub forma unui bătrân îmbrăcat în alb. Tânărul de 17 ani a încercat s-o ia la fugă, dar s-a împiedicat. Dumnezeu i-a vorbit ciobănaşului. I-a spus să se ducă în sat, la preotul Nicoale Bobin şi să-i povestească ce s-a întâmplat. Petrache n-a ascultat. Peste o săptămână, Dumnezeu i s-a arătat din nou, dar ciobanul tot n-a transmis mesajul. Următoarea vineri, doi săteni l-au văzut pe Petrache vorbind de unul singur. Apoi, împins de o forţă nevăzută, a căzut peste lapte. Mărturisindu-le că a avut o viziune, oamenii l-au crezut şi vestea s-a întins.

Ciobanul proroc — Românii au venit în pelerinaj din toate colţurile ţării, ca să asculte îndemnul la pocăinţă transmis de Dumnezeu prin gura lui Petrache. Minunile au început să curgă la Maglavit. Ologii îşi aruncau cârjele, orbii vedeau din nou lumina soarelui, după ce stăteau sub salcia plângătoare unde s-a arătat minunea. În timpul războiului, Petrache Lupu a ajuns la Cotul Donului pentru a sfinţi trupele române, din ordinul personal al lui Antonescu. Tot aici, a prorocit sfârşitul războiului. Securitatea l-a ridicat de-a lungul anilor de mai multe ori pe Sfântul din Maglavit, l-a bătut, dar Petrache a supravieţuit. Nimeni n-a îndrăznit să taie salcia tămăduitoare. Neurologul Gheorghe Marinescu şi profesorul Parhon l-au consultat pe cioban şi l-au declarat perfect sănătos.

Minunea din Şchei — În Braşov, acum 3 ani, avea să se petreacă o altă minune. Două icoane din casa unei credincioase din Şchei au plâns. Magdalena Sandu a văzut cum, din ochiul stâng al Maicii Domnului izvorâse o lacrimă. La scurt timp, au izvorât lacrimi şi din ochii lui Iisus, din cealaltă icoană. I-a telefonat celui care pictase icoanele, părintele Visarion din Comarnic. Preotul s-a minunat şi le-a cerut să atingă lacrimile, să se convingă că nu e o năzărire. În scurt timp, părintele Gherasim, prim-ucenic al părintelui Visarion, a venit în Braşov, întâlnindu-se în casa binecuvântată de Dumnezeu cu alţi prelaţi ai bisericii.

Protopopul Zenovie Moşoiu al Braşovului a îngenunchiat. Atunci, şiroaiele de lacrimi ale Mântuitorului s-au transformat în lacrimi de mir. Întâmplarea a făcut ca în acea casă să existe o cameră de filmat. Viorica a imortalizat pe peliculă ambele momente: lacrimile de apă şi lacrimile de mir. Icoanele au plâns până seara târziu, sub ochii tuturor. Pe 30 noiembrie 2004, icoanele au fost luate de către reprezentanţii bisericii. Au fost studiate la Bucureşti, Târgovişte şi alte oraşe, apoi s-au întors în Braşov. Acum, sunt expuse la Biserica SfântulIoan Botezătorul din Craiter. Icoane cu Maica Domnului care au plâns mai există în România. Este însă pentru prima oară la noi când plânge însuşi Mântuitorul.

Crucea izvorâtoare de mir — La Roman, în luna iunie a anului 1998, în mijlocul unui butuc de fag despicat cu toporul s-au ivit două cruci. O bătrână tăia lemne de foc, când a dat peste minune. Preoţii au decis că e un semn de la Dumnezeu. Închise într-o vitrină de sticlă, cele două bucăţi de lemn cu chipul Sfintei Cruci sunt aşezate acum la loc de mare cinste, în biserica Precista Mică din Roman. Astfel de cruci au mai apărut şi în trunchiurile altor copaci. Veche de aproape jumătate de secol şi pomenită de mai toţi marii noştri istorici,

Crucea de la Coslogeni este o minune recunoscută de toţi creştinii. Legenda spune că un om s-a trezit ţintuit locului, iar boii au refuzat să mai meargă. A înnoptat în câmp şi a avut un vis în care un înger îi spunea că acolo se află îngropat un mare sfânt. A doua zi, săpând la rădăcina copacului, ţăranul a găsit o cruce de piatră de doi metri. Prima minune s-a săvârşit atunci când o fată mută şi-a recăpătat graiul după ce a dormit o noapte lângă cruce. Crucea e şi astăzi o enigmă. În zile anume hotărîte de Dumnezeu, din două puncte aflate pe braţele Crucii, cam în locul unde s-ar imagina cuiele ţintuite pe mâinile Mântuitorului, se prelinge mir. Cei care s-au uns cu acest mir s-au tămăduit.

Purtătorii rănilor lui Iisus — Semne ale crucificării s-au arătat şi pe corpul oamenilor, în locurile unde au fost rănile lui Iisus. În preajma sărbătorilor de Paşte, stigmatele celor aleşi de Dumnezeu încep să sângereze. În cazurile reale de stigmatizare, rănile sunt adânci şi pot chiar perfora mâinile sau picioarele. Sângerările sunt abundente. Rănile emană adesea un miros plăcut, de flori. Stigmatele sunt însoţite de dureri cumplite. Rănile nu se infectează, dar nici nu răspund la tratamentele medicale. Începând cu 1982, într-o casă din Damasc, dintr-o copie a icoanei Fecioarei Maria şi din corpul Myrnei Nazzour a început să curgă ulei. Pe palmele şi picioarele femeii au apărut semnele crucificării.

Specialiştii din mai multe ţări au analizat compoziţia uleiului. Rezultatele de laborator au fost aceleaşi: din corpul ei iese ulei de măsline 100%. Fecioara Maria i s-a arătat Myrnei de multe ori comunicându-i mesaje pentru binele omenirii. Numai în anii în care Paştele ortodox şi cel catolic s-au sărbătorit în aceeaşi zi, rănile s-au închis de la sine. Fenomenul a fost confirmat de chirurgi. Preotul italian Padre Pio a sângerat 50 de ani. El avea şi darul tămăduirii, dar şi al prorocirii. I-a spus lui Karol Wojtyla, pe când era doar un tânăr preot: „Vei deveni Papă“. Se spune că pe planetă există în permanenţă 12 purtători de stigmate, în viaţă. Vaticanul a consemnat aproximativ 500 de cazuri până în prezent, din care a santificat doar 62.

Minunea de la Seuca — Şi românca Rozalia Marian din Seuca a primit mesaje divine. Ea a fost aleasă în 1999 de Fecioara Maria ca să transmită îndemnul Ei la dragoste şi înţelegere între oameni. Mai mult chiar, binecuvântând fântâna din curtea familiei Marian, harul vindecător al Maicii Domnului a început să lucreze. O bătrână s-a vindecat de cataractă doar spălându-şi ochii cu apa din fântână. Alţii s-au vindecat de paralizie, boli de piele, cancere, şi-au găsit slujbe, iar satul a fost protejat de inundaţii şi grindină, deşi cele vecine au fost crunt lovite.

Maica Rozalia Marian este nevăzătoare şi suferă de diabet. Dar o vede cu ochii minţii pe Maica Domnului care ne porunceşte să mergem la biserică şi să formăm un grup de rugăciune, format din 7 catolici şi 7 ortodocşi, pentru iertarea păcatelor şi întoarcerea la credinţă a celor rătăciţi. „Dragi copii, căutaţi-L pe Fiul meu cel Sfânt. Rugaţi-vă zi si noapte, veniţi dragi copii, veniţi aici, multe haruri veţi primi, nu vă temeţi, Satana nu vă poate face nimic dacă sunteţi înarmaţi cu arma rugăciunii“, este unul din mesajele trimise nouă de Maica Sfântă.

Părintele vindecător de la Sâmbăta — Dar cele mai multe şi mai inexplicabile tămăduiri se petrec în Săptămâna Luminată, când creştinii ortodocşi sărbătoresc Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului. În România există peste 200 de izvoare tămăduitoare. Una dintre ele se află la Sâmbăta de Sus. Fântâna „Izvorul Tămăduirii“, atestată documentar din secolul XVI, a adunat în jurul ei, de-a lungul timpului, multe întâmplări miraculoase şi legende. Credincioşii fac adevărate pelerinaje la această fântână a cărei apă vindecă şi cele mai incurabile boli. Unul din călugării care au slujit la Mănăstirea Sîmbăta se spune că a făcut minuni vindecând suferinzi. Părintele Arsenie Boca (1910 – 1989) socotea că boala apare în suflet şi din suflet ricoşează în trup. Mulţi oameni s-au întors spre credinţă, după ce au fost vindecaţi de harul părintelui Arsenie. Au fost cazuri în care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, în biserică.

Tămăduiri în Piatra Craiului — Schitul din Munţii Piatra Craiului este renumit pentru puterea lui tămăduitoare. Tânărul monah Ioanichie, luminat de părintele Cleopa, a refăcut bisericuţa săpată în stâncă. Pe drumul către mănăstirea Colţul Chiliilor, într-o poiană, se află şi un izvor cu apă vindecătoare, ce-a tămăduit o mulţime de oameni bolnavi. Credinţa veche de secole a zărneştenilor este că „veneticul care soarbe cu poftă din apa cristalină a izvorului nu va uita niciodată Colţul Chiliilor, iar de are vreo boală, se va tămădui“. Biserica din peşteră e ocrotită de Sfântul Pantelimon, patronul munţilor şi al animalelor. Se mai spune că însuşi faptul că, rezistând la slujbă în frigul din biserică, oamenii îşi vindecă sufletele şi bolile trupeşti.

Moaşte făcătoare de minuni — Un miracol de netăgăduit al creştinilor de pretutindeni este şi păstrarea trupului întreg după moarte, fără să putrezească. Prin viaţa lor plină de pilde, cei ce au urmat în dreapta credinţă pe Mântuitorul Hristos şi nu s-au abătut de la poruncile Lui se învrednicesc de darul îndumnezeirii. Aceştia sunt sfinţii, ale căror trupuri se păstrează intacte peste timp. Moaştele sunt înzestrate şi cu darul tămăduirii, cine le atinge se însănătoşeşte.

Totul depăşeşte logica şi limitele înţelegerii noastre. Dar puterea acestor oase este reală. Aşa se întâmplă în cazul moaştelor Sfintei Paraschiva de la Iaşi, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Dimitrie cel Nou din Bucureşti, Sfântul Mina din Bucureşti, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântul Grigore de la Costeşti, Sfântul Daniil Sihastru de la Voroneţ, Sfântul Iararh Calinic de la Cernica. Dincolo de mormânt aceşti sfinţi îşi dovedesc harul de a vindeca, în numele credinţei.

Fără explicaţie ştiinţifică — Icoanele sau statuile plângătoare constituie una din enigmele pe care nici ştiinţa modernă nu le poate explica. Fenomenul se petrece în cele mai diverse locuri din lume, în lăcaşuri de cult sau în casele oamenilor simpli, la icoane vechi sau recente, iar lacrimile sunt de apă, sânge sau mir. Lichidul izvorât din ochii sfinţilor se spune că este tămăduitor. S-au înregistrat cazuri de vindecare a orbirii, astmului şi chiar a unor boli grave. La insistenţa reprezentanţilor bisericii, vindecările au fost certificate de medici.

S-au semnalau şi zeci de cazuri de reînnoire a icoanelor în care chipul lor întunecat s-a înseninat, schimbându-şi expresia. Se spune că icoanele nu plâng fără rost. Ele vestesc o nenorocire sau un eveniment crucial la nivel naţional sau chiar mondial. Începutul conflictului din Cecenia a fost semnalat prin lacrimile a două icoane din cătunul Zelenciuk: „Grabnic Folositoarea“ şi „Maica Domnului de Iveria“. În Ucraina, există o icoană a Mântuitorului care plânge continuu din 1998 cu lacrimi de sânge, încât, pe pieptul lui s-a format o adevărată crustă sângerie. Analizele au relevat faptul că este vorba de aceeaşi grupă sanguină cu cea impregnată în Giulgiul de la Torino. Icoana Maicii Domnului de Iveria din Montreal este continuu izvorâtoare de mir, din 1982.

Cea mai recenta minune a Maicii Domnului din Betleem (din cele marturisite) — Nu există nicio îndoială că trăim vremuri grele. Sigur că s-ar putea ca pentru ţara noastă lucrurile să fie încă şi mai grele din pricina apostaziei noastre: majoritatea elenilor de ani de zile trăiesc fie departe de Dumnezeu, fie având o legătură cu Dumnezeu care ţine de uzanţă, de datină, folclorică! Se mai întreabă apoi cineva de ce există această criză în Elada… Se apropie zilele în care trebuie să alegem partidul care va ajuta Elada şi cei mai mulţi se orientează din nou spre un fost mare partid (din cele două). Pentru că simt că dacă nu fac asta, ne va ajunge un mare rău în Elada. Dar chiar, credinţa în Dumnezeu unde a dispărut?

 Astăzi dimineaţă, la radio, am transmis marea şi minunata întâmplare ce a avut loc în urmă cu aproximativ două luni în Ţara Sfântă a Ierusalimului. Este vorba despre o intervenţie minunată a Maicii Domnului în vremurile noastre grele. Ca să prindem curaj şi putere. Întâmplarea ne-au povestit-o în urmă cu aproape o lună părinţii aghiotafiţi [din obştea Sfântului Mormânt – n.tr.], care slujesc ca străjeri la locul de pelerinaj din Sfântul Betleem. Sâmbăta trecută (26 mai 2012), am avut bucuria de a mă afla din nou la Betleem. Acolo, m-am  întâlnit la stăreţie cu Epitropul patriarhal la Betleem, Înaltpreasfinţitul Teofilact, Arhiepiscop de Iordan. După ce am vorbit despre minunea respectivă, m-a sfătuit  să vorbesc din nou cu părinţii locului de pelerinaj al Naşterii şi şi-a dat binecuvântarea şi permisiunea să transmit de la radio minunata întâmplare.

Astăzi dimineaţă, când am relatat această minune de la radio, a existat un uriaş interes din partea a foarte mulţi ascultători. Ne cereau să o postăm, ca să aibă acces uşor la ea şi s-o transmită şi altora. Vă transcriem deci minunea spre slava Sfântului nostru Dumnezeu Treimic şi a Preasfintei Maicii Lui şi a noastre. În după amiaza Marii Luni [9 aprilie 2012 – n.tr.], când Bazilica Naşterii din Betleem rămăsese deja aproape goală, părinţii încă mai erau acolo unde slujesc, la câţiva metri mai încolo de scara care duce în Preacinstita Peşteră a Dumnezeieştii Naşteri.

La un moment dat, au văzut un bărbat apropiindu-se emoţionat de locul în care erau, luând doua lumânări şi îndreptându-se emoţionat spre icoana Maicii Domnului – Betleemiţa. Acolo, înaintea ei, le-a aprins şi înlăcrimat s-a întors către monahii, care îl priveau nedumeriţi. Le-a  spus că este musulman din regiunea Betleemului şi că în ziua anterioară a văzut-o pe Maica Domnului în somn. Însăşi Doamna Născătoarea de Dumnezeu l-a chemat să meargă în locul unde s-a născut Fiul ei, să treacă prin poarta joasă, să înainteze spre dreapta, să intre în spaţiul care există acolo, s-o găsească şi să-i aprindă două lumânări.

Acest bărbat nu fusese în bazilica din Betleem decât în urmă cu mulţi ani, pe când era copil, şi nu-şi amintea nimic despre biserică. Când a ajuns în acea după amiază, şi-a lăsat maşina cu luminile de avarie aprinse în faţa curţii mari a locului de pelerinaj (în spaţiul în care nu este permisă staţionarea). În maşină aştepta şi soţia lui. Când a  ajuns deci cu pas grăbit înaintea intrării joase a bazilicii, a conştientizat că locul era exact aşa cum îl descrisese Sfânta Născătoare de Dumnezeu. A trecut  în partea dreaptă a bisericii lui Iustinian şi a intrat în arcul drept al bisericii, în spaţiul care aparţine ortodocşilor, a cărui scară conduce spre Peştera Naşterii Domnului. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se afla exact acolo unde ea însăşi îi spusese şi faţa ei era aceea pe care o văzuse…

Era Preasfânta – „Betleemiţa”! Această icoană făcătoare de minuni constituie icoana praznicală a bazilicii Naşterii şi este aşezată într-un frumos proschinitar, în dreapta scării care duce în Preacinstita Peşteră. Chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în această icoană debordează de nesfârşită afecţiune şi linişte, iar zâmbetul uşor de pe faţa ei  veseleşte sufletele pelerinilor. Icoana este îmbrăcată  cu ţesături preţioase foarte fastuoase şi pietre preţioase. Nu există date precise despre originea icoanei, dar tradiţia susţine că ea vine din Rusia şi o pune  în legătură cu ţarina ruşilor Ecaterina.

Aceasta, când a  vizitat Ţara Sfântă, în urma unei minuni pe care a făcut-o Născătoarea de Dumnezeu cu ea, a dăruit veşmintele ei de ţarină, ca să fie „îmbrăcată” Stăpâna lumii întregi. A oferit chiar şi bijuteriile ei, ca să fie aşezate în icoană şi a hotărât ca pe viitor ţarinile să nu mai poarte rubine, încât acest lucru să rămână un privilegiu exclusiv al Maicii Domnului. Aşadar, această icoană a venerat-o musulmanul, care a ajuns în bazilica Naşterii târziu, în după amiaza Lunii celei Mari. Fireşte, nu ştia greceşte, aşa că dialogul (chiar dacă de câteva minute) cu părinţii locului de pelerinaj a avut loc în arabă.

După ce le-a explicat că a văzut-o pe Maica Domnului şi cum i-a descris cu exactitate bazilica Naşterii, a adăugat: „Mi-a spus [Născătoarea de Dumnezeu] să le spun celor pe care îi voi găsi aici [părinţilor care slujesc  acolo] că Fiul ei  va veni din nou şi-i va lua cu El pe toţi aceia care sunt aproape de El”.Musulmanul le-a transmis o veste incredibilă!!! Părinţii au încercat să-i ofere o iconiţă a Maicii Domnului, pe care a primit-o cu recunoştinţă. A plecat la fel de grăbit, după cum venise, dar într-un singur minut s-a întors.

Maica Domnului îi spusese că „intrând în biserică îi va vedea pe prietenii ei pe coloane”. Părinţii l-au condus la coloanele din navele bazilicii, unde există icoane-frescă într-o  parte acoperite de praf, în altă parte înnegrite, iar în altă parte distruse, care reprezintă sfinţii Bisericii  noastre pictaţi cu trupul întreg [aceştia sunt „prietenii” Maicii Domnului]. A plecat  din nou grăbit şi din acea zi nu s-a mai întors vreodată. Preasfânta noastră însă, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, prin această întâmplare minunată, a vrut să ne sprijine şi să ne dea curaj, nădejde şi mângâiere… „Fiul ei va veni din nou şi-i va lua la El pe toţi aceia care sunt aproape de El”. Aşadar, să nu facem nici un pas departe de El, ca să gustăm mântuirea Lui. Amin!

Miracole si Minuni Dumnezeiesti — Minunile se află undeva într-un orizont de aşteptare a ceea ce este (şi rămîne) copilăresc în om. Copilul îşi doreşte minuni din cele mai nevinovate şi le află petrecînd în lumea poveştilor. Şi viaţa omului este o poveste. Şi parcursul omenirii este o poveste. Şi, ce poveşti! Oamenii ar putea fi împărţiţi şi după felul în care se raportează la minuni. Sînt oameni care văd în jurul lor numai minuni, după cum sînt alţii care nu cred deloc în minuni. Sînt oameni care caută minunile cu orice preţ şi sînt oameni a căror credinţă nu este decisă esenţial de manifestarea unor minuni majore în viaţa lor.

Sînt micile minuni de fiecare zi (supravieţuirea însăşi), dar sînt şi marile minuni care schimbă decisiv cursul unor evenimente de parcurs sau chiar al vieţii unor comunităţi importante. Întîlniri de referinţă cu Dumnezeu! Dar cum definim minunea? Mai precis, care ar fi linia de demarcaţie între ceva ce este minune şi ceva care numai pare să fie? În limba română, limbă cu vădite virtuţi teologice, există şi această exprimare, care spune despre unele lucruri că s-au realizat sau s-au petrecut „ca prin minune“. Cu alte cuvinte, n-au fost chiar minune, dar au fost pe-aproape. Aici ne aflăm într-o zonă de graniţă, care, în ambiguitatea ei, este, pînă la urmă, cea mai convenabilă întru aprecierea lucrurilor nesigure.

În mod obişnuit, minunea este văzută ca o transgresare (nu o încălcare!) a legilor „naturale“ prin intervenţia unei forţe externe supranaturale. Dar sînt din aceia care cred că tocmai un asemenea tip de manifestare ţine, de fapt, de un firesc, de o stare provenind din timpul cînd firea nu era căzută. Minunile, ca atare, reprezintă mai degrabă o îndreptare a legilor naturii. În limba română există două cuvinte care acoperă zona: minune şi miracol. Ambele cuvinte provin din latină şi sînt înrudite bine cu mirarea.

Totdeauna, minunea implică mirare. „Să te tot minunezi“, spunem în faţa unei întîmplări care ne uimeşte, fără ca ea să provină neapărat dintr-o minune. Cu atît mai mult atunci cînd chiar te afli în faţa uneia. (Iată, în icoana Naşterii lui Hristos. Totul este numai uimire. În cer şi pe pămînt. Toate personajele sînt cuprinse de mirare. Şi de ad-mirare.) Nu se cuvine, însă, să faci lucruri care să uimească prost, încît „să te faci de minune“. În prelungirea mirării, minunile ajung motiv de reflectare pentru om: „Fă să înţeleg calea îndreptărilor Tale şi voi cugeta la minunile Tale“ (Psalmul 118, 27). Pe calea aceasta, dacă eşti onest, te întîlneşti cu Dumnezeu.

Minuni dumnezeieşti — Minunea ţine de intervenţia divină în viaţa omului. În ultimă instanţă, orice minune adevărată are drept autor pe Dumnezeu. Numai El le poate face, chiar dacă adesea lucrează prin oameni. Asta pentru cei ce cred. Cei cu o viaţă duhovnicească mai „sărăcuţă“ (am pus un bemol, deşi poate mai potrivit era un diez!) le pun pe toate pe seama întîmplării (fericite/nefericite), baftei/ghinionului, şansei/neşansei – vorbesc de probabilităţi, de statistică… Şi totuşi, este oare cineva cu totul necredincios în forul lui cel mai intim, cînd este confruntat cu probleme majore de viaţă şi de moarte?

Căci, în principiu, minunile au o menire salvatoare, izbăvitoare. Oricine poate ajunge într-o situaţie dificilă, la momente în care simte că „nu-l mai poate salva decît o minune“. Şi, atunci, chiar începe „să aştepte o minune“. O aşteptare care se insinuează, desigur mai vagă, mai puţin precizată, şi celor necredincioşi. Modelul minunilor pentru creştini este acela al minunilor săvîrşite de Hristos în timpul petrecerii Sale în trup pe pămînt. Este semnificativ faptul că Hristos a fost receptat îndeosebi prin minunile pe care le-a făcut: „Şi, apropiindu-Se El de panta Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurîndu-se, cu glas mare au început să-L laude pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră (…)“ (Luca 19, 37).

Misiunea Sa s-a exercitat îndeosebi prin cuvinte de învăţătură şi facerea de minuni. Pînă pe Cruce şi dincolo de ea, în Înviere. De altfel, nu numai oamenii, dar şi puterile cereşti Îl receptează pe Dumnezeu tot prin minunile săvîrşite: „Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne, şi adevărul Tău, în adunarea sfinţilor“ (Psalmul 88, 6). Hristos îi mustră însă pe conaţionalii Lui pentru faptul că se ataşau îndeosebi de partea materială a minunilor, ignorînd-o pe cea spirituală: „Iisus le-a răspuns, zicînd: «Adevăr, adevăr vă spun: Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mîncat din pîini şi v-aţi săturat.

Lucraţi nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl!»“ (Ioan 6, 26-27). Minunile făcute de Hristos au fost atît de multe, încît nici o evanghelie nu era capabilă să le cuprindă (cf. Ioan 20, 30). Cu toate acestea, El nu a fost destul de convingător pentru toţi: „Şi cu toate că atîtea minuni a făcut El în faţa lor, ei tot nu credeau într-Însul“ (Ioan 12, 37). Asta, din păcate (din pricina păcatelor!), pînă în zilele noastre.

Am vorbit de caracterul exemplar al minunilor lui Hristos, dar s-au petrecut din belşug minuni şi în lumea Vechiului Testament. Ba, în unele cazuri, încă mai răsunătoare, mai cutremurătoare, mai copleşitoare, mai impresionante (cîteva exemple: trecerea Mării Roşii, hrănirea cu mană în pustie timp de 40 de ani, tablele Legii ş.a., ş.a.). Marile minuni erau parcă mai dese; intervenţiile lui Dumnezeu în istoria poporului ales – mai evidente. Numai că Dumnezeu se afla încă plasat, relativ la om, într-o anumită depărtare, şi atunci minunile Lui erau oarecum ex machina, iar vorbirea Lui către om – ex cathedra.

Minunile erau adesea pentru mase, pentru poporul întreg. Era o vreme a copilăriei omenirii, cînd intervenţiile lui Dumnezeu se cereau a fi făcute foarte apăsat, pedagogic, oarecum „în forţă“. Acum, după ce Dumnezeu a pogorît printre noi, în noi, aproape, aproape, prin întruparea lui Hristos, Care ne-a dăruit prietenia Lui, lucrurile s-au schimbat şi în ceea ce priveşte minunile. Dumnezeu cooperează adesea cu omul în punerea în lucrare a minunilor. Hristos a venit, într-un fel, ca să ne scape de obsesia minunilor. După El, orice minune păleşte în faţa minunii covîrşitoare a petrecerii Lui printre noi în această lume. Extraordinarul ar fi trebuit să ne devină tot mai normal, mai firesc. Minunile ţintesc acum îndeosebi schimbarea lăuntrică a omului, restaurarea lui şi punerea pe calea regăsirii de sine şi a reconcilierii cu sine. A mîntuirii! Aşadar, minunea ţine cu precădere de relaţia dintre om şi Dumnezeu. Este o punte, o scurtătură pe care El o face uneori posibilă pentru a-l ajuta pe om să ţină aproape. Deoarece îl iubeşte nespus!

Condiţia de sfantScriptura ne arată cum Hristos a transmis puterea de a face minuni, şi ucenicilor Lui: Apostolilor, în primă instanţă, apoi şi succesorilor lor, şi, pînă la urmă, tuturor celor care au dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire. Această putere le-a fost conferită Apostolilor chiar înainte de Înălţare, ca un soi de moştenire testamentară. Dar (atenţie!) acest lucru este posibil numai în numele Lui: „Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu (s.n.) demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; pe bolnavi mîinile-şi vor pune, şi aceia se vor face bine“ (Marcu 16, 17-18).

Totuşi, conform învăţăturii pauline, facerea de minuni nu este dată oricui, este un dar aparte între celelalte daruri aparte ale credinţei, nu mai puţin demne de preţuire (cuvîntul de înţelepciune, cuvîntul de cunoaştere, credinţa, darurile vindecărilor, profeţia, deosebirea duhurilor, felurimea limbilor, tălmăcirea limbilor – cf. 1 Corinteni 12, 8-10). Creştinii care ţin (cît de cît) de Tradiţie (ortodocşi, catolici, vechi orientali ş.a.) cred în condiţia de sfînt, sfinţii fiind acele persoane care, prin strădania lor ascetică în această lume, se bucură acum de un statut aparte în preajma lui Dumnezeu, statut care le permite să mijlocească pentru cei din Biserică, rugăciunile lor fiind mai ascultate.

În principiu, toţi sfinţii sînt capabili să săvîrşească minuni, dar sînt unii pe care Biserica îi desemnează chiar cu numele acesta, de „făcători de minuni“. La vîlvătaia arderii duhului lor se încălzesc sufletele unui număr mai mare de necăjiţi, dar nu numai ei. Lucrul acesta este valabil şi în legătură cu icoanele: în principiu, toate fac minuni, dar unele sînt numite, totuşi, anume, „făcătoare de minuni“. Se adună atunci la ele mai multă rugăciune, rugăciune care, la rîndul ei, sporeşte cumva puterea făcătoare de minuni a icoanei respective. În schimb, în cazul moaştelor, nu se mai fac asemenea distincţii…

Dacă vom prefira minunile lui Hristos, vom vedea cum majoritatea lor ţin de tămăduiri. În primă instanţă, trupeşti, dar mereu, în ultimă instanţă, şi sufleteşti. Lucrul acesta este valabil în legătură cu minunile cerute prin intermediul sfinţilor, al icoanelor sau al moaştelor. Cu alte cuvinte, ele privesc probleme majore de viaţă şi de moarte. Viaţa şi moartea temporală, dar totdeauna bătînd înspre viaţa şi moartea veşnice. Tuturor le este preţioasă viaţa!

Într-o lume a purităţii, mîngîietoare ne este fiinţarea „fetelor în floare“, precum cele la umbra cărora îşi petrecea tînărul Marcel Proust vacanţele. Dar nu mai puţin minunaţi sînt şi copiii. Şi, în fond, tare important este faptul că, în general, (mai) există oameni minunaţi. Mai mulţi decît sîntem dispuşi să credem noi, mai puţini decît ar fi firesc să fie. Oameni din aceia care (cîteodată) ne fac viaţa minunată. Despre care uneori spunem că fac (cu noi, pentru sufletele noastre) „adevărate minuni“. „Adevăratele minuni“, deşi „adevărate“, nu sînt poate chiar minuni, dar se înrudesc cu ele. Şi nu numai oamenii pot fi minunaţi. În principiu, toate ale Creaţiei lui Dumnezeu sînt minunate, atîta timp cît omul nu le-a pîngărit în vreun fel. Toate acestea pot da sentimentul unui rost al vieţii şi al bunei lucrări. Natura neprihănită şi cultura adevărată, jertfitoare şi slăvitoare. Frumuseţea!

Minunat este un superlativ sintetic şi, în felul lui, absolut. El le înglobează pe multe altele, cu desemnare parţială, mai neputincioase. Minunat este ceva care vine de la minune şi trimite la minune, dar nu e chiar minune. Se împărtăşeşte de minune, fără a proveni neapărat dintr-o minune. Este numai iradiere a ei. Totuşi, oarecum neprecizat, vag. Minunatul este o lume în care ne regăsim mai des decît în cea a minunii. Dar nimic nu este mai minunat pe acest pămînt decît iubirea! Aceea absolută, înţelept nebună, despre care ne spune Cîntarea Cîntărilor. Care te pune într-o stare jubilatorie de netrecătoare Nuntă!

Miracole Ortodoxe ale lumii creştine a ultimului secol

Sursa — https://www.dcnews.ro/miracole-crestine-ale-ultimului-secol_464587.html

Sursa — https://www.impantokratoros.gr/maica-.ro.aspx

Sursa — https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/minunatele-minuni