Minunea Sfantului Nicolae din anul 1956 – Zoia cea de piatra

Spread the love

Una dintre minunile Sfantului Nicolae, care a creat multa tulburare in randul comunistilor, incordati foarte tare in a o ascunde si a o trece in uitare, a fost cea petrecuta in ziua de 31 decembrie 1955, in localitatea ruseasca Kuibisev (actuala denumire a localitatii este Samara), pe strada Cikalov, nr. 84, 31. In noaptea de Anul Nou, la o petrecere intre tineri, o fata numita Zoia a inceput a dansa cu icoana Sfantului Ierarh Nicolae, datorita faptului ca prietenul ei, numit tot Nicolae, intarzia sa apara. In numai cateva clipe, un zgomot nefiresc a zguduit incaperea, iar o lumina orbitoare a tulburat privirea celor prezenti. Rezultatul: fata a ramas incremenita precum o piatra cioplita, cu icoana Sfantului Nicolae in brate.

Medicii, chemati de urgenta, au ramas fara raspuns, nici unul dintre ei nemaivazand si nemaiauzind despre asa ceva. Nici macar acele de seringa nu puteau patrunde in trupul fetei. Impietrirea fizica a Zoiei a durat vreme de patru luni, in care comunistii, aflati la putere, s-au straduit a tainui minunea pe cat le-a stat in putere. Dupa trecerea celor patru luni, vreme in care multime de oameni s-au intors la dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe, botezandu-se, Sfantul Nicolae o va ierta pe cea care i-a batjocorit sfanta icoana. Dupa aceasta minune a fost realizat si un film, numit „Minunea” (in limba rusa, „Chudo”), turnat de regizorul rus Alexandru Proshkin, in anul 2009.

O noua minune petrecuta in jurul celei a Sfantului Nicolae este si urmatoarea: in cadrul filmarilor peliculei, in anul 2008, regizoul Proskin a primit Taina Sfantului Botez, intrand astfel in Biserica Ortodoxa. Sfanta Scriptura, spune tuturor, pana astazi: „Nu va amagiti: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; caci ce va semana omul, aceea va si secera” (Galateni 6, 7). Scenaristul Iuri Arabov, puncteaza ideea centrala a filmului, zicand: „Chiar de-ar veni Mantuitorul la noi, noi tot n-o sa credem: despre asta vorbeste filmul.”

Încremenirea Zoiei – Minunea cea mare și înfricoșătoare a Sfântului Ierarh Nicolae facută în anul 1956
Film Ortodox — Chudo  — Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956

Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1955 / 1956 — In localitatea ruseasca Kuibisev, numita astazi „Samara”, pe strada Cikalov, nr. 84, 31, in noaptea de Anul Nou a anului 1955, o minune inspaimantatoare avea sa zguduiasca lumea inabusita de raceala si rationalitatea seaca a comunistilor. Minunea petrecuta in casa Zoiei a aprins inima a multime de oameni, fie ei crestini, ori nu. Zoia Karnauhova era o simpla muncitoare, in fabrica de tevi din localitate. In noaptea de Anul Nou, tanara Zoia a fost invitata la petrecerea organizata in casa crestinei evlavioase Klavdia Petrovna Bolonkina, cu al carei fiu fata era prietena.

Desi Klavdia nu era de acord cu aceasta petrecere, ea a plecat de acasa, lasandu-i in pace pe cei tineri. Mama baiatului nu era de acord cu aceasta petrecere, deoarece atunci era Postul Craciunului. Anul Nou civil cadea in mijlocul Postului Craciunului, deoarece Nasterea Domnului se praznuiape 25 decembrie, dupa calendarul vechi, adica 7 ianuarie, dupa calendarul nou. Petrecerea a inceput, insa Nicolae, baiatul gazdei, a intarziat destul de mult. Ceilalti musafiri au chemat-o pe Zoia la dans, pana ce va ajunge si Nicolae. Fata a venit intre ei, insa si-a zis in mintea ei ca, daca nu il are pe Nicolae al ei, il va lua pe Nicolae din icoana. Astfel, nebuna a luat icoana de la locul ei de cinste si a inceput a dansa cu ea.

Prietenii fetei, desi nu erau nici eu foarte credinciosi, au indemnat-o sa o lase la locul ei, caci nu se glumeste cu cele sfinte. Zoia, plina de nebunie si indrazneala, a zis: „Daca exista Dumnezeu, sa ma pedepseasca!”La numai cateva clipe distanta, un zgomot si o lumina puternica au zdruncinat incaperea. Zoia era incremenita! Oricat s-au fortat tinerii, nici unul nu a putut sa o urneasca din loc pe fata, ba inca nici icoana nu au putut sa i-o ia din brate. Desi era incremenita, fata nedand nici un semn de viata, inima acesteia se auzea, batand incet.

Ambulanta a sosit imediat, iar medicii au ramas fara cuvinte. Sora asistentei de pe salvare, a marturisit, zicand: „Sora mea a ajuns acasa foarte tulburata. Desi militia o pusese sa dea o declaratie prin care se angaja sa pastreze tacerea asupra celor intamplate, ea mi-a povestit cum incercase sa-i faca Zoiei injectii, insa a fost imposibil. Era ca si cum trupul Zoiei ar fi fost de piatra – acele seringii nu intrau in piele, ci se rupeau. Oamenii ziceau ca o pedepsise Dumnezeu. Tot orasul vorbea despre acest eveniment.” Vestea despre minunea din Kuibisev s-a raspandit cu viteza luminii. Autoritatile locale comuniste au recunoscut faptul ca nu pot explica „stiintific” evenimentul si starea in care se afla Zoia, motiv pentru care au si incercat sa musamalizeze pe cat s-a putut cazul.

In incercarea lor de a face orice, spre a indeparta atentia si accesul oamenilor din acel loc, conducerea orasului a desfiintat pana si statia de autobuz din fata casei. In numai doua zile insa, strazile din jurul casei erau pline de oameni. Militienii nu au putut face fata abundentei de oameni. In articol din revista „Voljskaia Kommuna”, publicat in numarul din data de 24 ianuarie 1956, vorbea despre minune si despre tipetele infioratoare ce se auzeau din cand in cand, dinspre trupul impietrit al fetei. Profesorii atei, veniti din Moscova, au dat o sentinta pe care abia daca o puteau crede ei insisi: fata sufera de o forma necunoscuta de tetanos.

Insa nu exista boala care sa faca trupul rigid precum o piatra, si nici alta cauza nu poate da putere unui trup sa nu poata fi urnit din loc, ba inca sa mai stea si patru luni in picioare. Rezultatul era firesc: oamenii au inceput sa tina posturile si sa nu mai frecventeze manifestarile organizate de autoritatile comuniste in perioada Pastilor. In cele din urma, innebuniti de inexplicabilul situatiei, comunistii au ingaduit preotilor sa vina la fata locului. Astfel, a ajuns in casa cu pricina ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk.


Parintele a facut sfestanie casei, iar icoanei i-a citit o rugaciune de sfintire. Rezultatele s-au lasat insa asteptate fara nici un folos. Obligat de comunisti sa minta, in legatura cu minunea, parintele nu a facut-o. Pentru aceasta, comunistii il vor exila intr-un lagar. Nu dupa multa vreme, in casa a fost adus si mitropolitului Nicolae. Acesta s-a asezat langa Zoia si a citit Paraclisul Sfantului Nicolae. Nici de aceata data nu s-a intamplat insa nimic. In cele din urma a fost chemat si patriarhul Alexie I, care a spus: „Cel ce a pedepsit-o, acela o va si milui!”

Sambata, in ajunul Bunei Vestiri, in cea de-a treia saptamana a Postului Pastilor, un batran cu barba alba s-a apropiat de militienii care pazeau casa si i-a rugat sa-l lasa sa intre la fata. Nedandu-i voie, batranul a venit si a doua zi. In ziua de Buna Vestire, cand militienii plecasera pentru cateva momente din fata casei, batranul a intrat la Zoia. Intorsi in fata casei, militienii au auzit din interior cuvintele batranului, zicand catre fata: „Asadar, ai obosit de atata stat in picioare?” Intrand speriati in casa, nestiind cine i-a pacalit, intrand la fata fara voia lor, ei nu au gasit pe nimeni. In ziua de 23 aprilie (6 mai, dupa calendarul nou), cand se praznuiau Pastilor, Zoia a revenit la viata.

Dupa aproape patru luni (128 de zile), vreme in care fata nu a mancat, nu a baut si nu a sezut, ea a inceput a se misca si a vorbi ca mai inainte. — Ce a zis Zoia, cand a putut sa se miste ? — Curgandu-i lacrimi neincetate, Zoia striga in gura mare: „Lumea moare din pricina pacatelor! Rugati-va, aveti credinta!” Apoi, ea a spus tuturor ca batranul care a chemat-o la viata a fost Sfantul Nicolae, din icoana. In popor mai exista si traditia care spune ca batranul care a eliberat-o a fost ieromonahul Serafim Tiapocikin. Despre tipetele pe care le scotea uneori fata, a spus: „E groaznic! Arde pamantul! Rugati-va! Lumea intreaga piere pentru pacatele ei, rugati-va!” Intrebata fiind despre cine a hranit-o atata vreme, fata a raspuns: „Porumbeii! Porumbeii m-au hranit!”

Ce s-a intamplat, mai apoi, cu Zoia „cea de piatra” ? Datorita vremurilor grele, de opreliste comunista, istoria nu s-a pastrat cu certitudine. Astfel, unii spun ca fata a adormit in Domnul la numai cateva zile dupa revenirea la viata; altii, cred ca fata a fost internata de comunisti intr-o casa de nebuni, unde a murit nestiuta de nimeni; iar altii sustin intrarea ei in manastire si ingroparea in taina, undeva in Lavra Sfanta Treime, a Sfantului Serghie. Minunea nu poate fi ascunsa insa sub obroc. Martorii oculari, unii aflati inca in viata, si unele documente din dosarele intocmite de comunisti, stau dovada pana astazi.

Marturii vechi si noi despre Zoia „cea de piatra” — In ziarul „Komso-molskaia pravda”, un articol marturisea: „Multi credinciosi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. „In acele zile am fost de doua ori in casa Zoiei, isi aminteste Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era inconjurata de militieni. Am hotarat sa intreb despre cele intamplate pe unul din ei. Am zarit un militian tanar, care tocmai iesea pe poarta. L-am ajuns din urma si l-am intrebat: „Spuneti-mi, este adevarat ca Zoia a incremenit?” El a raspuns: „Ma intrebi exact ca si sotia mea, insa eu nu-ti voi spune nimic, ci mai bine priveste singura.”

El si-a scos de pe cap chipiul si mi-a aratat parul albit: „Vezi? Este mai graitor decat orice cuvant. Noi am semnat si ni s-a interzis sa vorbim despre aceasta. Dar daca ai sti cat de frica mi s-a facut cand o priveam pe aceasta fata impietrita!” Parintele Vitali Kalasnikov, paroh al Bisericii Sfanta Sofia, isi aminteste: „Matusa mamei mele, Anna Pavlovna Kalasnikova, in 1956, lucra in calitate de medic la Salvare, in Kuibasev. In acea zi, dimineata, ea a venit la noi si ne-a spus: „Voi dormiti, dar orasul e demult in picioare!” si ne-a povestit despre tanara incremenita.

Ne-a mai spus ca, desi semnase sa nu spuna nimanui nimic, in acel moment ea venea de acolo. O vazuse pe Zoia, care era ca o stana de piatra. Vazuse si icoana Sfantului Nicolae in bratele ei. Incercase sa-i faca o injectie, insa toate acele se rupsesera. Toti am ramas zguduiti de cele povestite. A. P. Kalasnikova a lucrat la Salvare inca multi ani. S-a stins din viata in anul 1996. Eu m-am preotit inainte de moartea ei. Mai sunt in viata si azi cei carora le-a povestit ea despre Zoia in acea dimineata.”

Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956
Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956

Istoric — Încremenirea Zoiei – Minunea cea mare și înfricoșătoare a Sfântului Ierarh Nicolae facută în anul 1956 — In anul 1956, când la putere era președintele sovietic Nikita Sergheevici Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev). O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului.

 Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie: „Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat.

Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura. Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire. Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune.

Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!.

In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire (25 martie stil vechi / 07 aprilie stil nou, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?”A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae.

Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.

– Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
– Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.

Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o. Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi. După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:

„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar. Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.

Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”: — „Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…”

El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»” Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov: „Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită.

Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă. Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim.

Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”

…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus: — «Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis. Părintele poate fi din nou arestat». Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei.

Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite. Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.” O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” 

Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi.

Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea. In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.

Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici): „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae.

In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.” Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei.

Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere. Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!

In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»

Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi.

Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.

Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu. După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev): — „Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea.

Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul.

Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.

Prolog — Încremenirea Zoiei – un miracolul ce a trezit Rusia — La mijlocul anilor 50 ai secolului trecut un fenomen miraculos a cutremurat din temelii întreaga Rusie: Zoia, o tânără din oraşul Samara, a împietrit. Timp de 128 de zile fata a părut ca sculptată, nu s-a mişcat, nu a mâncat şi nu a băut. Cu icoana Sfântului Nicolae în braţe. În acea perioadă, când ideologia sovietică de stat lupta cu înverşunare şi nemilos împotriva religiei, sute de mii de oameni s-au întors la credinţa cea strămoşească.

Totul s-a petrecut în oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), din Uniunea Sovietică, la câţiva ani după moartea dictatorului Stalin, în ajunul Anului Nou, 1956, într-o familie sovietică obişnuită. Nu întâmplător, tocmai în această perioadă, când reîncepea prigoana cumplită împotriva Bisericii şi tocmai într-o localitate ce purta numele unui revoluţionar bolşevic, s-a petrecut aşa numitul fenomen – „împietrirea Zoiei”, care până astăzi este considerat cea mai mare minune din viaţa religioasă a Rusiei. Domnul a înfăptuit acest semn pentru ca profanatorii de icoane şi cei care huleau Biserica să afle că o pedeapsă necruţătoare îi poate lovi.

Zoia Karnauhova, o muncitoare la uzina de ţevi, membră fruntaşă de partid şi atee convinsă, a luat în derâdere numele Domnului dar a fost lovită imediat de o pedeapsă teribilă: a împietrit şi, timp de 128 de zile, a stat nemişcată, fără a da semne de viaţă. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune, ajungând până la urechile şefilor comitetului regional de partid. Kuibîşev nu era un orăşel oarecare, este a şasea localitate ca mărime din Rusia, emblematică pentru faptul că aici se fabricau rachetele cosmice „Soiuz”.

Ieromonahul Serafim Tiapocikin
Icoana Sfantului Nicolae cu motivele impietrirea Zoiei – iconograf Tatiana Rucika

Chiar şi astăzi în Samara, în acest fel mulţi părinţi îşi sperie copiii: „Nu mai face prostii, ai să încremeneşti!”. Dacă Dumnezeu există, El mă va pedepsi” În preajma sărbătorilor de iarnă, Zoia Karnauhova şi-a invitat prietenii la o petrecere dansantă. Pentru că era postul Crăciunului (6 ianuarie pe stil vechi), mama sa, femeie cu frica lui Dumnezeu, ce nu se îndepărtase ca alţii de la cele sfinte, a rugat-o să amâne balul. Zoia însă nu s-a lăsat înduplecată iar mama întristată a plecat la biserică să se roage.

În casa familiei  Karnauhov, oaspeţii s-au adunat rând pe rând, dar logodnicul Zoiei, Nicolai întârzia să apară. Într-un final, tinerii nerăbdători au început petrecerea fără el. S-au format perechi şi dansul s-a pornit, numai Zoia stătea singură, abandonată într-un colţ. Ameţiţi de alcool, de muzica ce răsuna pe toată uliţa şi de joc, tinerii au început să o necăjească pe Zoia: „Uită-l! Nu va veni. Hai cu noi la dans.” „Nu va veni?” a spus Zoia ameninţător, „Ei bine atunci voi dansa cu Sfântul Nicolae”. Şi luând de pe perete icoana, începu să se învârtă într-un dans nebun, aproape demonic.

Prietenii, speriaţi de jocul blasfemic al Zoiei au avertizat-o  să se oprească, însă fata se simţea mult prea ofensată de logodnicul său. „Dacă Dumnezeu există, atunci El mă va pedepsi!” Nu apucă bine Zoia să îşi termine vorba, că în cameră căzu un trăsnet cumplit, însoţit de un zgomot asurzitor şi un vânt năprasnic se stârni. Deodată, petrecerea se transformase într-o nenorocire terifiantă. Dar şocul cel mare a urmat când privirile oaspeţilor au descoperit-o pe Zoia: fata stătea în mijlocul camerei încremenită, palidă. Îngroziţi, toţi au rupt-o la fugă. În urma lor, Zoia a rămas în cameră, cu icoana Sfântului Nicolae la piept, împietrită, albă, rece, ca o statuie de marmură.

Ambulanţa a sosit în câteva minute, însă medicii nu au reuşit să o aducă pe tânără în simţiri. În ciuda tuturor aparenţelor, Zoia,  trăia, inima îi bătea, numai corpul îi era rigid şi de neclintit. Au încercat să-i facă o injecţie, dar acele seringilor se rupeau ca şi cum ar fi intrat în piatră. Au vrut să o transporte la spital pentru a-i face mai multe investigaţii, dar nu au putut să o mişte din loc: picioarele ei erau la propriu lipite de podea. Nici măcar nu au reuşit să îi scoată din mâini icoana.

Părintele Vitali Kalaşnikov, parohul Bisericii Sfânta Sofia din Samara îşi aminteşte cum mătuşa lui, Ana Pavlovna, care lucra în 1956 ca medic la salvare, a sosit îngrozită acasă. Ea a fost cea care a încercat să-i facă injecţii Zoiei. Deşi pe atunci era copil, preotul nu a uitat cât de tulburată era asistenta: „Voi dormiţi aici şi tot oraşul vuieşte! Zoia a împietrit! De acolo vin. Aşa ceva nu am mai trăit!”Când mama Zoiei, s-a întors acasă şi a aflat toate cele petrecute, şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost dusă de urgenţă la spital. După câteva zile, şi-a revenit şi plângând amarnic a început să se roage pentru iertarea păcatelor fiicei sale şi pentru izbăvirea ei.

Semnul divin — Vestea semnului divin din Kuibîşev a făcut rapid înconjurul regiunii. Sute de oameni din toate localităţile au venit să vadă cu ochii lor minunea. În primele zile, casa era mereu înconjurată de o mulţime de oameni: credincioşi sau gură-cască, medici, specialişti şi membri ai clerului. Având în vedere faptul că în acea perioadă se ducea o luptă crâncenă împotriva religiei ortodoxe iar întâmplarea era considerată un semn divin şi risca să ia proporţii, autorităţile regionale au clasificat cazul ca fiind de o importanţă majoră. Astfel,

în scurt timp, miliţia a închis accesul în zonă, tot cartierul a fost împânzit de patrule călare iar imobilul era păzit cu străşnicie de mai mulţi ofiţeri. Chiar şi staţia de autobuz din apropierea casei a fost desfiinţată. Oamenii au fost împrăştiaţi de reprezentanţii autorităţilor care susţineau hotărât că nu există şi nici nu a existat vreun miracol dincolo de zidurile modestei locuinţe a Zoiei Karnauhova. Irina Dazareva, istoric la muzeul din localitate, îşi aminteşte că avea în jur de 10 ani când Zoia a împietrit. „În faţa casei, în mulţimea de oameni adunaţi să vadă miracolul, a apărut un înalt funcţionar de la Ministerul de Interne.

El a ţinut un discurs în care proslăvea partidul comunist şi susţinea că Biserica şi slujitorii ei aduc numai rău oamenilor, pentru că Dumnezeu nu există. Omul nou va accede către progres şi glorie numai prin comunism, nu prin minciunile preoţilor. «A avut loc prima expediţie sovietică reuşită în Antarctica. Asta înseamnă un adevărat miracol!»” Însă oamenii erau mult prea speriaţi că asupra lor se va abate o pedeapsă implacabilă ca să renunţe atât de uşor la „priveghi”. Se hotărâseră să facă cu schimbul, astfel încât zi şi noapte cineva să supravegheze casa Zoiei.

Acum pensionară, Anna Fedotova povesteşte cum, într-o seară l-a întâlnit pe unul dintre miliţienii care păzeau casa. „Zoia chiar este încremenită? Şi dacă voi spuneţi că nu este aşa, atunci de ce este atent supravegheată, de ce sunt scânduri bătute în ferestre?”. Miliţianul i-a răspuns că nu are voie să vorbească despre asta că îşi poate pierde nu numai serviciul, dar şi viaţa. „Mai bine priveşte singură. Este mai grăitor decât orice cuvânt. Uite cum arăt. Şi am numai 28 de ani” Şi scoţându-şi chipiul de pe cap, îi arătă Annei că părul îi albise complet.

Şeful miliţiei locale, profund mişcat de cutremurătoarea suferinţă a mamei Zoiei, îi acordase permisiunea să rămână în curtea casei. În genunchi, ea se ruga zi şi noapte. Odată cu lăsarea întunericului, Zoia urla ca într-o suferinţă cumplită, îngrozind chiar şi forţele de ordine: „Mamă, roagă-te! Rugaţi-vă toţi! Lumea piere în păcat! Rugaţi-vă!” Dat fiind faptul că fenomenul religios ameninţa să ia o amploare tot mai mare, au fost convocaţi într-o şedinţă specială toţi şefii de partid din regiune şi din împrejurimi. Prim secretarul de partid al oraşului Kuibîşev primise în ultimele săptămâni zeci de scrisori cu rugămintea de a confirma sau infirma zvonul despre tovarăşa Zoia Karnauhova.

Da, a avut loc această minune, atât de ruşinoasă pentru noi comuniştii, conducătorii de partid…Însă nimic nu trebuie să răsufle iar miliţia trebuie să stingă pe tăcute această vâlvă.” În ciuda propagandei de partid şi a tuturor presiunilor, oamenii au început să ţină posturile religioase şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţile comuniste. În cele din urmă, exasperaţi situaţia care le scăpa de sub control, preoţilor le-a fost îngăduit să intervină, în speranţa că măcar ei vor rezolva problema.

128 de zile fără hrană şi apă — Astfel, în preajma Crăciunului, în oraş a venit ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk pentru a sfinţi casa. După ce a miruit-o pe Zoia, monahul a scos din mâinile fetei icoana Sfântului Nicolae. Ceea ce încercaseră mulţi înaintea lui, unii apelând la forţă, el a izbutit printr-un gest simplu şi firesc. „Acum va trebui să aşteptăm să se arate semnele divine din Ziua Sfântă (adică de Paşti). Dacă acestea nu vor apărea, înseamnă că sfârşitul lumii nu este departe!

Ulterior, comuniştii i-au cerut să nege implicarea în „cazul Zoia” şi să infirme orice fel de minune, însă ieromonahul Serafim a refuzat „cererea”. Astfel că autorităţile sovietice i-au fabricat un dosar penal de sodomie şi l-au trimis într-un lagăr de reeducare. După patru luni în care Zoia a stat încremenită, în ziua de Buna Vestire, în curtea casei a apărut un bătrânel cu barba albă şi chip luminos. El a pătruns neştiut de nimeni în casă, iar paznicul a auzit deodată foarte clar de afară cum bătrânul îi spunea blând fetei: „Ei, ai obosit de atâta stat?”

Atunci paznicul a intrat în încăpere dar, nici urmă de bătrân iar Zoia se trezise din înmărmurire, muşchii ei se decontractaseră, în ea reapăruse viaţa. Au aşezat-o în pat, dar ea striga şi îi implora pe toţi să se roage pentru cei căzuţi în păcate, pentru pământul care arde în nelegiuiri. Apoi, a spus că bătrânul care o salvase era Sfântul Nicolae. „Cum ai trăit până acum? Cine ţi-a dat de mâncare?” o chestionau miliţienii. „Porumbeii m-au hrănit” le-a răspuns fata. La scurt timp, în presă au apărut şi „explicaţiile”. Oamenii de ştiinţă, medicii, psihiatrii au confirmat fenomenul de încremenire a Zoiei, susţinând că nu este vorba de nici un fel de miracol dumnezeiesc.

Boala se numeşte catatonie”, au explicat ei, „un sindrom psihomotor al schizofreniei caracterizat printr-o stare de rigiditate a corpului în anumite poziţii, stupoare mintală, amuţire, imobilitate şi insensibilitate completă.” Totuşi, după cum apare şi în „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale”, această stare de prostraţie nu poate dura decât câteva minute, cel mult câteva ore. Însă încremenirea Zoiei s-a menţinut timp de 128 de zile.

Epilog — Nu se ştie exact cum s-a sfârşit destinul Zoiei. În 1999, sediul Direcţiei Afacerilor Interne din Samara, acolo unde se aflau dosarele secrete a ars într-un incendiu, considerat de mulţi foarte suspect. Au murit atunci 16 oameni iar arhivele au fost distruse complet. Printre care şi dosarul Zoiei Karnauhova. Unii spun că fata ar fi adormit întru Domnul la numai câteva zile după revenirea la viaţă, alţii că ar fi fost internată într-un spital de boli psihice iar alţii susţin că ar fi urmat drumul călugăriei.

Toate cele petrecute au impresionat atât de profund pe locuitorii oraşului şi pe cei din împrejurimi că mulţi oameni, văzând miracolul, auzind ţipetele îndurerate ale Zoiei pentru iertarea celor păcătoşi, s-au întors la credinţă. Cei nebotezaţi, s-au botezat, cei necununaţi, s-au cununat, iar cei ce îl lepădaseră pe Domnul, au revenit la Biserică cu căinţă. În prezent, Episcopia din Samara a creat o comisie specială, care este chemată să adune toate materialele doveditoare miracolului „încremenirea Zoiei” pentru a putea marca acest unic fenomen pravoslavnic şi în calendarul creştin-ortodox.

Astăzi, în bisericile din Samara, poţi auzi cum oamenii repetă cuvintele Zoiei: „Rugaţi-vă toţi! Pentru cei căzuţi în păcat, pentru pământul care arde în nelegiuiri, rugaţi-vă!

Casa lui Zoia cea de piatra —  – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956
Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956
Ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk. Parintele 
Zoia cea de piatra – minunea Sfantului Nicolae din anul 1956

Sursa — https://www.crestinortodox.ro/religie/zoia-de-piatra-minunea-sfantului-nicolae-anul-1956-120865.html

Sursa — https://www.manastirea-amd.ro/incremenirea-zoiei-minunea-cea-mare-si-infricosatoare-a-sfantului-ierarh-nicolae-facuta-in-anul-1956/

Sursa — https://lostinmystery.wordpress.com/2013/04/05/incremenirea-zoiei-un-miracolul-ce-a-trezit-rusia/