Măștile tradiționale românești o reprezentare a lumii arhaice

Spread the love

Veșnicia s-a născut la sat, este un motto pe care des îl auzim. Vom înțelege asta cel mai bine abia atunci când vom gal-tara-vrancei-masti-1vedea un meșter popular crestând o bucată de lemn, bine aleasă, cu un cuțit vechi, moștenit de la tatăl său. Un cuțit, tocit de muncă, pe care încă se mai vede pecetea fierarului care l-a făcut acum câteva zeci sau sute de ani. — Masca a fascinat dintotdeauna omenirea. Ca și în alte culturi, măștile folosite în tradițiile românești sunt obiecte interesante și pline de semnificații.

Masca se folosește în diverse obiceiuri încă din vremuri imemoriale, mai ales în practicile carnavalești. Dincolo de faptul că măștile sunt obiecte care trezesc atât râsul, cât și frica, ele reprezintă o lume arhaică, ale cărei rădăcini se află în gândirea tradițională. Măștile tradiționale românești reprezintă animale reale sau fantastice, personaje din lumea cotidiană sau imaginară. Masca se utilizează în  cadrul unor obiceiuri, ritualuri sau dansuri ritualice, în funcție de momentul anului și de calendarul popular. Printre cele mai cunoscute măști populare se numără cele specifice tradițiilor de iarnă: capra, ursul, cerbul.

Aceste măști animaliere sunt adesea însoțite de un alai de dansatori care poartă și ei măști antropomorfe: moși, babe, doctori, polițiști, preoți etc. Masca poate însemna numai acoperirea capului sau purtarea unui costum întreg, dar asta depinde de amploarea și semnificația momentului. De exemplu, măștile se foloseau și la ritualuri funerare. Unul dintre acestea, dispărut astăzi și conservat numai de către ansamblurile artistice, se numea Chipărușul. Tradiția spune că măștile funerare aveau rolul de a alunga moartea.

În perioada când se lasă Postul Paștelui, sunt cunoscute carnavalurile din județul Caraș-Severin. Conform expresiei italiene ”A carnevale tutto vale”, în localitatea Bănia are loc sărbătoarea Cornilor în care ordinea firească a lumii este răsturnată. Timp de două zile, bărbații din sat se maschează și simulează o nuntă în toată regula: cu mire, mireasă, oaspeți care imită personaje celebre din cotidianul românesc, dar nu numai. Tabloul nunții respectă întreg ritualul, iar comunitatea se pregătește cu mare fast pentru acest moment. În prezent, există meșteri specializați în confecționarea de măști populare. Aceștia cunosc secretele fiecărui personaj și momentul în care trebuie să apară acesta.

Măştile populare, între tradiţie şi superstiţii. Ritualuri păgâne care alungă duhurile rele şi aduc bunăstarea în casă.Măştile populare sunt folosite în ultimii ani, în special de tineri, pentru a mai scoate un ban de Sărbători. Puţini sunt cei care mai ştiu că există o tradiţie în confecţionarea măştilor şi un ritual pentru fiecare sezon al anului, care se păstrează din perioada de dinainte de creştinism.Măştile populare erau folosite în România încă din perioada precreştină, iar ele s-au păstrat o vreme şi în creştinism. Puţini ştiu că până şi tăiatul porcului de Crăciun este un obicei păgân.

Măştile sunt legate de anotimpuri, dar şi de naştere, nuntă şi înmormântare. Principalele momente din viaţa omului erau însoţite în acele vremuri de nevoia de veselie. Aşa au început să inventeze oamenii tot felul de obiceiuri. În perioada aceea exista credinţa că toate duhurile rele se îngrămădesc pe pământ la sfârşitul anului şi ele trebuie alungate, ca să întâmpinăm prima zi din noul an fără tot soiul de lucruri rele”, explică Paul Buţa, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti populari gălăţeni.Toate aceste tradiţii s-au păstrat practic prin viu grai. Ritualurile începeau cu venirea a ceea ce localnicii numesc ”mascaţii”, persoane care purtau diverse măşti şi care loveau în talange şi aveau bâte bifurcate, ca să alunge răul.

Ei se fereau să folosească cuvântul ”drac”, vorbind despre ”dimon”, tocmai pentru că în mentalitatea lor asta ar fi atras răul. De pildă, ceea ce localnicii numeau ”mana vacii”, este, de fapt, o boală specifică a animalelor, dar pe care oamenii şi-o explicau prin atingerea răului. Aşa se face că ”mascaţii” intrau inclusiv în grajduri sau în podurile caselor.Ca să sperii pe urât, trebuie să fii mai urât ca el.Aceşti mascaţi erau oameni care ştiau să stârnească hazul şi care aveau imaginaţie, inventivitate. Pe de altă parte, masca populară pentru alungarea duhurilor rele era concepută să fie cât mai urâtă.

”Ca să sperii pe urât, trebuie să fii mai urât ca el”, completează Paul Buţa. — Fiecare mască are un anumit specific, în funcţie de ritualul la care va fi folosită Foto: Valentin Trufaşu. — Unele măşti ieşeau efectiv hidoase, pentru că dinţii erau făcuţi din gheare de găină sau de curcan. ”Să-l râcâie pe piept, ca găina când scurmă”, susţin cei care creau astfel de măşti.Practic, localnicii se gândeau că astfel masca căpăta puterea necesară pentru a alunga duhurile rele.

După ce jucau masca, ea era lovită de ”mascaţi” cu bâtele în afara hotarelor satului şi apoi i se dădea foc. Localnicii gândeau că, în contactul cu duhurile rele, acestea se puteau pune pe mască şi atunci păstrând-o în casă, te-ai fi expus răului. — Purificarea prin foc — În schimb, măştile care atrăgeau bunăstarea, cum ar fi masca de paparudă, cele care invocau ploaia, sunt extrem de frumoase. La ritualuri cum ar fi drăgaica, participanţii se îmbrăcau în boz, ce reprezenta un veşmânt realizat din diverse soiuri de plante.

Şi măştile folosite la ritualurile de înmormântare aveau altă structură, în sensul că nu aveau coarne, ca cele folosite pentru alungarea răului. Toate aceste măşti trebuiau să fie albe, de bătrâni, iar ele erau inexpresive şi se foloseau în ultima seară de priveghi. Când nimeni nu se aştepta, veneau mascaţii la priveghi şi se considera că sunt strămoşii, care vin să preia sufletul mortului, care rămânea undeva, sub forma unui fluture sau păsări, iar ei trebuiau sa-l ia, ca să nu vină după el duhul rău”, povesteşte Paul Buţa.

Mascaţii” înconjurau de trei ori casa cu bâte în mână, făcând zgomote într-un joc ritmat din picioare. Se făcea apoi un foc mare, iar fiecare din ”mascaţi” sărea peste foc, ca să se purifice. Ba mai mult decât atât, ”mascaţii” se legau între ei cu o funie, pentru ca nu cumva unul dintre ei să nu sară peste foc. Şi cei prezenţi la priveghi erau puşi să sară peste foc, ca şi ei, la rândul lor, să se purifice.

Făcuţi de râs în faţa satului — Aceste obiceiuri păgâne se mai păstrează astăzi în judeţul Galaţi doar prin viu grai în zona localităţilor Umbrăreşti, Barcea şi Drăgăneşti. În localitatea Cudalbi exista ritualul ca 100 de mascaţi, numiţi ”harachi”, să meargă pe la casele oamenilor de Crăciun şi Anul Nou. În comuna gălăţeană Gohor se organiza ceea ce sătenii numeau judecata satului. Un grup de localnici se mascau după chipul şi asemănarea unor consăteni şi fără a da nume, interpretau un rol asemănător celui din piesele de teatru, scoţând în evidenţă ce făcuseră rău respectivii peste an.Localnicii realizau imediat despre cine este vorba, dar persoanele în cauză, chiar dacă se simţeau cu musca pe căciulă, nu puteau spune nimic de ruşine. De aici vine şi expresia ”să nu intri în gura lumii”.Pe de altă parte, judecata satului era tolerată o singură zi pe an, a doua zi de Paşti.

Măștile de lemn – între unicat, tradiție și meșteșug — Veșnicia s-a născut la sat, este un motto pe care des îl auzim. Vom înțelege asta cel mai bine abia atunci când vom gal-tara-vrancei-masti-1vedea un meșter popular crestând o bucată de lemn, bine aleasă, cu un cuțit vechi, moștenit de la tatăl său. Un cuțit, tocit de muncă, pe care încă se mai vede pecetea fierarului care l-a făcut acum câteva zeci sau sute de ani.

Așa l-am întâlnit pe Șerban Terțiu în atelierul său din Chiricari, un cătun de pe dealurile comunei Nereju, Țara Vrancei. Crestând cu cuțitoaia o bucată de lemn din arin. Dând o formă umană unei bucăți de lemn, o mască hâdă care este un martor al miturilor prăfuite ale dacilor. O mască purtată la priveghi, într-un dans ciudat, alert, zgmotos, menit să alunge spiritele rele. Șerban Terțiu este unul dintre foarte puținii meșteri populari care mai creează măști tradiționale din lemn sau piele, măști artizanale specifice tradițiilor din munții Țării Vrancei. Este un om simplu și modest, mândru de lucrările sale care se văd în expoziții la Muzeul Țăranului Român de la București, Muzeul Astra din Sibiu, la târgurile și festivalurile tradiționale din toată țagal-tara-vrancei-masti-3ra.

A făcut măști din lemn sau piele de când se știe, învățând această meserie ca o artă de la tatăl său Pavel Terțiu, unul dintre marii meșterii populari ai Vrancei, care la rândul lui a învățat meșteșugul de la tatăl său, Ion Amăriei Ursu. Șerban Terțiu folosește și astăzi uneltele de la tatăl și bunicul său, spunandu-le pe nume: ”cârlan” la cuțitul ondulat cu care răzuie interiorul bucății de lemn din care va ieși o mască, ”cuțitoaie”, ”șfredel”, ”coarbă” – o invenție cu care dă găuri manual în coarnele care vin aplicate pe mască și ”criță” la fierăstrăul cu lamă subțire.

Acasă la meșterul Șerban, pe dealurile Nerejului, unde peisajul este ca din povești, măștile sunt la loc de cinste, agățate pe pereți, printre multe diplome, afișe și fotografii cu tatăl său, vestitul sculptor Pavel Terțiu, artist ale cărui lucrări se pot vedea des la Galeriile de Artă din Focșani. Nea Șerban este un om primitor și cald, povestește cu zâmbetul pe buze cum merge cu microbuzul sau cu trenul și cu măștile în genți sau sacoșe la festivalurile din țară. gal-tara-vrancei-masti-4Privește mândru o mască mare de lemn, cu coarne de berbec, care tronează pe perete lângă steagul cu Țara Vrancei. Spune că măștile din lemn sunt mai greu de făcut, meșterește abia una pe zi, în timp ce măștile din piele, de capră sau de oaie, sunt mai ușor de realizat, face chiar două pe zi. Lemnul utilizat este de esență moale, din arin, tei, salcie sau plop. Folosește și boabe de fasole pentru dinți, păr de la animale, coarne de berbec, iar uneltele sunt vechi, din familie, la fel ca și tiparele după care taie sau metodele de a spăla și usca pieile folosite. Toate măștile sunt unicate, nu seamănă una cu alta, unele sunt vesele, alte necăjite, unele sunt vopsite cu migala pictată deja pe sufletul meșteșugarului cu părul albit de vreme.

Nea Șerban spune că meșteșul ăsta nu e pentru orice om, iar pentru el înseamnă legătura cu strămoșii de la care a moștenit darul de a face măști de sărbători, de petrecere dar și de moarte, cum sunt măștile care acoperă chipurile uncheșilor din Nereju, când joacă Chipărușul în serile de priveghi, un obicei precreștin, unic în lume, păstrat cu sfințenie și practicat de către nerejeni și astăzi. Mângâie părintește părul unei măști și spune amuzat că măștile vesele se vând mai bine și că cele cu coarne sunt mai greu de transportat. Și că meșteșugul său va fi dus mai departe de către două din cele patru fete ale sale, una dintre ele fiind studentă, cealaltă locuind în Nereju, care vine cu soțul ei să lucreze la confecționarea măștilor.

Nea Șerban știe cât de valoaroasă este această artă pe care o face o atâta dragoste și, ca și angajat la Școala de Arte din Focșani, și-a format un grup de elevi, cărora le destăinuiește tainele realizării unei măști tradiționale. Este mulțumit de lucrările lor și are încredere că meșteșugul său va fi dus mai departe spre alte generații. Meșterul devine serios atunci când se așează pe scaunul de dogărie, îți aranjează uneltele și apucă o bucată de lemn. Schițează rapid cu creionul forma unei fețe umane, ținând o măsură de patru degete de marginea lemnului.

Este îndemnatic și atent cu cuțitoaia, așchiile de lemn proaspăt tăiate se adună pe jos, iar lemnul parcă se înmoaie în mâinile lui Șerban. Urmând conturul creionat, cuțitul său special și vechi despică bucăți mici de lemn, mai întâi în zona gurii, apoi la nas și la ochi. Din instinct perforează manual găuri în bucata de lemn, apoi face tăieturi cu un fierăstrau cu lama subțire. Din când în când se mai oprește din lucru povestind cum merge prin toată țara la festivalurile tradiționale, iar forma umană a lemnului se vede din ce în ce mai clar, zâmbind parcă la meșterul popular.

Soția meștesugarului nostru are un război de țesut în atelierul familiei, la care realizează țesături, ștergare și prosoape tradiționale, specifice Țării Vrancei. Lenuța Terțiu este și ea angajată la Școala de Arte și povestește cum a învățat meșteșul țesutului de la mama sa. Firele pe care le folosește sunt colorate natural, prin metode tradiționale, din coji de nucă, frunze de arin sau de ceapă, soc, dude și alte plante aromatice. Împreună, cei doi meșteri cărora le-am trecut pragul atelierului sunt mândri de lucrările lor, atât de frumoase și speciale, lucruri de o mare valoare spirituală.

Atelierul lui Șerban Terțiu pare o insulă arhaică, o lume cu o cultură țărănească surprinzătoare, cum rar se maigal-tara-vrancei-masti-5 poate vedea în ziua de astăzi. Poate că pare greu de crezut, dar toată viața sa meșterul popular și-a câștigat existența făurind măști, ducând tradițiile și obiceiurile strămoșilor săi prin toată țara. Nerejeanul nostru este un pic nostalgic când își amintește că, înainte de ´89 avea mai multe comenzi decât timp de a le lucra, iar măștile sale tradiționale erau expuse la Muzeul Satului din București sau Casa de Cultură din Focșani. Acum însă, este optimist și mulțumit când oamenii îi admiră munca și îi apreciază talentul. Simplitatea cu care povestește despre meșteșugul lui sporește pur și simplu frumusețea stranie a măștilor care i-au ieșit din mâini.

Meșteșugul măștilor tradiționale este o îndeletnicire care a fost, este și trebuie să dăinuie. Grupul de Acțiune Local ȚARA VRANCEI promovează această tradiție a neamului Terțiu pentru că spiritul unui popor este definit în primul rând de tradițiile sale populare. Măștile lui Șerban Terțiu au fost deosebit de apreciate la Bruxelles, la Festivalul produselor locale din cadrul evenimentului Open Days 2014, acolo unde GAL ȚARA VRANCEI a promovat produsele tradiționale și meșterii populari din Țara Vrancei.gal-tara-vrancei.

Departe de a fi simple accesorii, măştile populare reprezintă o lume fantastică, izvorâtă din gândirea societății tradiționale româneşti. Jocul măştilor este un vechi simbol al dansurilor rituale, fiind considerat pagân, care avea loc in trecut, cu rol de purificare a spațiului sătesc, dar simboliza, ȋn acelasi timp şi fertilitatea. Măştile se confecționează din diferite materiale, ȋn general resturi de obiecte casnice sau materiale care nu mai sunt de folos in gospodaria omului: lână, blana şi piele de animale, țesături de pânză sau de postav gros, lut ars, lemn cioplit, coajă de copac, sfoară groasă, pene, câlți, gheare si dinți de animal, par de cal sau de porc, boabe de fasole si de porumb, panuşi de porumb, nasturi, mărgele, bucăți de sticlă, hartie, carton, coarne de animale sau Măştile populare create de noi aparţin tradiţiei Moldovei, din satul Draxini, Botoşani, fiind jucate ȋn seara de Anul Nou cu aceeaşi bucurie şi insufletire ca odinioară. Aceste măşti ce respectă metodelele originale de confecţionare, materialele şi stilul zonei au fost prezentate ȋn numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale atrăgând lauda şi preţuirea publicului larg.

Sursa — https://identitatea.ro/mastile-traditionale-romanesti/

Sursa — https://adevarul.ro/locale/galati/mastile-populare-traditie-superstitii-ritualuri-pagane-alunga-duhurile-rele-aduc-bunastarea-casa-1_5720bc4a5ab6550cb86605e0/index.html

Sursa — https://www.tara-vrancei.ro/mastile-de-lemn-intre-unicat-traditie-si-mestesug.html

Sursa — https://www.sibfest.ro/evenimente-2017/masti-populare-romanesti