Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie

Spread the love

Nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul Român. Se spune despre colinde că sunt vechi ca și sufletul și graiul românesc, fiind la fel de prețioase ca și celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca și primele scrieri patristice de la noi, ca și primele biserici și mănăstiri descoperite pe pământul nostru strămoșesc, ca și primele cruci așezate pe biserici sau paraclise.Colindul este un cântec tradiţional popular, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou.

Cetele de colindători merg din casă în casă, binevestind Naşterea Domnului Iisus Hristos. Colindele acestea străvechi, care au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri, a poporului nostru, ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această reînnoire nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ea vine pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică a învăţăturii despre mântuire, a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat, în Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.

Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie
Colindele Crăciunului, tradiţie sfântă a neamului românesc

S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre aceste colinde, despre felul în care le-au înţeles strămoşii noştri, le-au trăit, le-au simţit, despre modul în care le-au transmis peste veacuri. În ele descifrăm sufletul lor bogat, sufletul lor plin de credinţa în Dumnezeu, sufletul lor tare şi puternic, rezemându-se în toate vâltorile istoriei pe credinţa în Dumnezeu. De pe acest fond de colinde, din Muntenia, apoi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Transilvania şi Banat, desprindem mărturii fără putere de tăgadă despre statornicia noastră, despre dreapta noastră credinţă şi continuitatea noastră creştinească şi românească.

Colindele, la noi la români, sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice, sunt teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu. Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor, care, la începutul lui ianuarie, dădeau acele petreceri păgâne, aşa-numitele calendae. Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii lansau cordiale urări de fericire, belșug, bunăstare și noroc prietenilor lor, cu ocazia anului care începea.

În timpul Calendelor lui Januariu, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imne. Istoricii și cercetătorii în domeniu susțin că această datină latină a trecut mai apoi, nu numai la români ci şi la celelalte naţii romanice, precum şi la slavi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate, în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular. După cum se știe, în primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, spectacole augurale și alaiuri cu măşti, la care poporul participa.

Profitând de faptul că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare – a Naşterii Mântuitorului, cu caracter creştin. Însă nu s-a produs un melanjîntre colinde și aceste sărbători păgâne, creștinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi de presupus că au împrumutat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi avem și aici ca model venirea magilor ghidați de steaua luminoasă, apoi ne putem lesne gândi că umblatul din casă-n casă poate simboliza pelerinajul Fecioarei Maria, cu Dreptul Iosif și pruncul Iisus în Egipt sau întreaga viață a Mântuitorului care a fost un continuu pelerinaj, căci Domnul singur mărturisește că vulpile au vizuini, dar Fiului Omului nu are unde să-și plece capul (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58).

Se mai poate presupune că s-a împrumutat obiceiul de a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor şi de a se oferi daruri colindătorilor. Însă cu privire la acestea, putem sublinia și o motivație creștină, care nu poate proveni din obiceiul calendelor romanilor. Anume, gazdele creștine oferă și ele darul lor colindătorilor – fără ca această dăruire să fie gândită ca un do ut des – pentru că pruncii care colindă aduc cel mai mare dar: vestea Nașterii Domnului, începutul mântuirii noastre, și, odată cu aceasta, în chip nevăzut dar simțit, pe Hristos în casele și sufletele lor.

În creștinism, darurile prieteniei nefiind numărate ci înmulțite către cel ce le dăruiește, gazdele creștine vor să răspundă și ele la bucuria primită, oferind bucurie și daruri îmbucurătoare colindătorilor. Deci, motivaţia principală a colindelor a fost și trebuie să rămână Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă. La acestea, mai adăugăm că, frumoasele noastre colinde noastre religioase nu pomenesc vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei care erau sărbătoriţi în ianuarie, deci nu putem nutri presupunerea sau credința că la origine colindele au fost cântece păgâne. Doar numele (de colinde) mai aminteşte de vremea calendelor.

Colindele sunt cântece de întâmpinare, de binețe, de bun venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn aduse pruncului Iisus, fiind de o rară noblețe, bunătate și gingășie izvorâtă din sufletul candid al românului unit în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Colindele, aceste imne îndătinate atât de adânc în viaţa poporului nostru, îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinţei şi vieţii creștine a poporului nostru care a trăit, a mărturisit și a tălmăcit, a apărat și a cântat cu atâta măiestrie şi limpezime adevărurile ortodoxe.

Colindele au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi dieci. Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în Biserică, pentru a primi aprobare și binecuvântare, ca nu cumva se strecoare, pe nesimțite, idei eretice, greșite în conţinutul lor. Există și o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi cântarea religioasă. Specialiştii în domeniu susțin că, totuși, cântarea religioasă a influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Cercetătorii mai subliniază, de asemenea, că nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană şi sunt de fapt prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Trebuie să cultivăm, să întreținem și să sporim respectul și prețuirea noastră pentru colinde. În ele strămoşii noştri, de-a lungul timpului, au aflat mângâiere şi alinare în suferinţele lor. În ele au aflat poate puținele momente de bucurie, în vremurile de grele încercări. Astăzi le respectăm, continuăm să le învățăm și să le cântăm corect pentru că, așa cum s-a mai subliniat, ele prezintă atât unitatea de cultură a poporului nostru, cât și unitatea de credinţă atât de preţioasă vieţii, societăţii şi familiei poporului român.

Ce vas de cinste ajunge omul, slujitorul altarului, credinciosul, în general, ca să fie sălaşul unde Mântuitorul Hristos să Se nască neîncetat! Dacă S-a smerit pe Sine şi a primit a Se naşte din Sfânta Fecioară Maria în iesle, cu atât mai mult caută Mântuitorul Hristos sălaş în sufletele noastre, în sufletele oamenilor. Peştera din Betleem unde s-au oprit Maica Domnului şi blândul Iosif, negăsind alt loc de popas, şi în care S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, a fost doxologită (transpusă în cântări de slavă), nespus de frumos de Părinţii Bisericii, cum se cântă şi în cântările de strană.

Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie
Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie

Să păstrăm aceste cântări, aceste colinde, şi să le facem cunoscute neîncetat, aceasta fiind prima noastră îndatorire, căci ele poartă adevărul neschimbat, adevărul care rămâne temei vieţii, credinţei şi lucrării noastre, chemării noastre preoţeşti, indiferent de valurile lumii, valuri care, astăzi, au cuprins tot globul pământesc. În mijlocul acestor valuri năprasnice, de care nu suntem nici noi scutiţi, credinţa în Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, gingăşia Pruncului Iisus au rămas ca o rază de lumină, ca o rază de nădejde, ca o rază de curaj, ce vine din ieslea de la Betleem, de la Dumnezeu însuşi.

Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al închinării păstorilor; transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea întregii făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc se păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea Crăciunului.

Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri osteneala lor. Acest obicei este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui Hristos în lume, de a-L primi, dar şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul. Colindătorii străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin, acela de a călători permanent spre Dumnezeu şi, mai ales, de a împlini călătoria vieţii pământeşti purtându-L pe Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe Pruncul nou născut.

Într-un concert de colinde ascultăm texte înălţătoare, multe de origine folclorică, fermecătoare prin prospeţimea cu care înfăţişează un eveniment atât de copleşitor precum cel al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Deşi propune un cadru diferit de cel în care au fost create colindele, prelucrarea cultă şi interpretarea artistică într-un concert nu afectează puritatea lor şi nici nu anulează sensul obişnuit al colindatului, afirmându-l preponderent pe cel spiritual. Cei care colindă şi noi, cei colindaţi, intrăm în aura tainică a sărbătoririi Naşterii lui Iisus Hristos ca o ceată care, în drumul spre Betleem, se va însoţi, cu smerenie, cu cetele îngerilor ce cântă Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Primiți cu colinda? O scurtă istorie a colindelor din Ajunul Crăciunului — În Ajunul Crăciunului, în România, cete de colindători merg la casele oamenilor cântând „Bună dimineaţa la Moş Ajun” și alte cântece specifice. Dacă ușa gazdei de deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. În zonele rurale colindul copiilor păstrează încă frumuseţea de altădată, cetele de colindători mergând pe uliţe şi cântând „Noi umblăm să colindăm”, iar în unele zone ale ţării se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare.

Colindele au fost cântate pentru prima oară în Europa cu mii de ani în urmă, dar ele aveau o însemnătate diferită de cea pe care o îmbracă astăzi. Erau cântece păgâne, evocate în perioada serbărilor Solstițiului de iarnă, pe care oamenii le celebrau dansând în jurul focurilor și monumentelor de piatră. Și pe teritoriul țării noastre colindele au avut inițial un scop ritualic, acela de urare pentru fertilitate și belșug. Obiceiul era legat de începutul noului an agrar ori de finalul său (primăvara, respectiv toamna).

Un alt scop des întâlnit al colindelor era și acela de alungare a spiritelor rele și de invocare a sufletelor celor trecuți în neființă. Pe această cale, colindele urmăresc funcția sărbătorilor păgâne ale saturnaliilor (veneratori ai zeului Saturn). În timp însă semnificația inițială a colidelor a păstrat numai atmosfera sărbătorească, de ceremonie și urare. Colindele au caracterul unor cântece tradiționale, cu tente folclorice, urări epico-lirice, legate de obiceiul precreștin al datinei colindatului. Ele se cântă în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, având versiuni diferite, în funcție de regiuni și graiuri.

Astăzi, colinda a căpătat, mai degrabă, caracterul așa-numitelor „cântece de stea”, obișnuite de Crăciun și Bobotează, vizând în firul lor narativ Viflaimul, Irozii și subiectele creștine. În România, precum și în alte țări de rit creștin răsăritean, unde închinarea magilor e sărbătorită deodată cu Crăciunul, umblatul cu steaua are loc în seara de Crăciun, pe când în țările cu rituri apusene, unde închinarea magilor e sărbătorită de Bobotează, se umblă cu stea în ajunul acestei sărbători.

Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. De asemenea, colindele „O vino azi, Emanuel”, scris in secolul al XII-lea și „Cântecul Mariei”, cântat mai ales în bisericile catolice și conceput în Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca, sunt două dintre cele mai vechi cântece christice.

Colindele Crăciunului, tradiţie sfântă a neamului românesc — Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.

Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. În decursul istoriei noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de biserici.

Dar unde şi cine anume a plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale, mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate. De aceea, până astăzi colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai.

Obiceiul de a colinda a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate, fiindcă prin cântec sau melos ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii şi sufletului. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre inimă şi minte.

Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş Crăciun.Valoarea istorico-biblică a colindelor — În primul rând, colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele ce au precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi de la Răsărit spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undâ era pruncul născut.

 Aceştia i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Contextul istoric al Naşterii lui Hristos este redat în colindul Împăratul Romei, în care se arată că aceasta a avut loc în timpul împăratului roman Octavian Augustus; de asemenea, se face referire la plecarea lui Iosif şi a Fecioarei Maria din Nazaret în Betleem pentru a se înscrie la recensământul populaţiei organizat din porunca împărătească, precum şi episodul venirii magilor de la Răsărit cu daruri de aur, smirnă şi tămâie.

Colindele O, ce veste minunată şi Steaua sus Răsare ne învaţă că Fecioara Maria naşte astăzi pe Mesia, adverbul de timp întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca actualizare a actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în sens duhovnicesc, de fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte bune. În acelaşi timp, Naşterea Domnului este o împlinire a graiului profeţilor: Astăzi S-a născut Cel fărâde-nceput cum au spus proorocii. 

Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că Fecioara Maria L-a născut pe Iisus în iesle, nemaifiind loc pentru Familia Sfântă în casele locuitorilor Betleemului (Luca 2, 7), episod surprins în următoarele versuri: Aseară peânserate / Fecioara Maria, În Betleem cetate / Călătorind sosea, Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea, În Betleemul mare / Nimeni nu o primea. Colindul Praznic luminos ne arată ura lui regelui Irod care căuta să curme viaţa Pruncului Iisus: Dar Irod era că se tulbura de naşterea Sa / El Îl căuta voind morţii a-L da, dar Pruncul Iisus din ţară S-a dus.

Din versurile unor colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel fără de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din mamă fecioară fără de tată, în timp, la plinirea vremii: Că Fiul dumnezeiesc al Tatălui Cel ceresc / S-a născut azi din Fecioară voind pentru noi să moară. Hristos este Unul mărit în Treime preaslăvit sau Deâmpărat mare şi tare / pe Dumnezeu Tatăl are şi pe Duhul dimpreună / Care toate le lumină, prin acestea reliefând totodată Unimea şi Treimea. Hristos S-a născut din Fecioara Maria şi prin zămislirea Duhului Sfânt: 

Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt Fecioara curată, dar în acelaşi timp El este Fiul Cel din vecie trimis de Tatăl nouă tuturor, ca să crească şi să ne mântuiască, adică să experimenteze condiţia omului cu tot realismul ei, să crească în sânul familiei, pentru a cunoaşte ce înseamnă iubirea părintească şi astfel să mântuiască lumea din interiorul ei. — Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică — Adevărul Întrupării Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care se arată că Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa.

A fost înfăşat în scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate aceste acte evidenţiind chenoza sau smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o încă de la naştere din partea oamenilor. Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi Dumnezeu, Împărat al întregii făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare Împărat. Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică, deoarece la bucuria evenimentului sfânt participă întreaga creaţie, cerul şi pământul, lumea văzută şi cea nevăzută, anume: îngerii, oamenii (păstorii şi magii), steaua de la Răsărit, vietăţile necuvântătoare: Îngerii cântau, păstorii fluierau, magii seânchinau, toţi se bucurau.

Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a întregului cosmos, deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii şi biruinţa asupra vrăjmaşului diavol: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit / Şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit. Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii. De aceea, unele colinde exprimă şi adevărul venirii lui Hristos în trup pentru a Se jertfi. În Întrupare este prezentă Taina Crucii Sale, dar şi înfierea omului prin Taina Sfântului Botez.

În unul din colinde se cântă: Preamăritul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, / Ca să fie mântuire de la blestem şi pieire, / Lerui Doamne, / Busuioc şi Cruce-n casă, / rămâi gazdă sănătoasă, / Lerui Doamne. În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai Naşterii Sale.

Craciunul si Colindele — Marea sărbătoare creştină a Naşterii lui Iisus Hristos – 25 Decembrie – este numită în popor Crăciun. Cu privire la originea cuvântului Crăciun s-au emis mai multe păreri. Unii lingvişti şi teologi cred că provine de la termenul latin calatio – calationem, care însemna chemarea poporului, a credincioşilor, de către preoţi, la începutul fiecărei luni pentru a li se comunica slujbele din luna respectivă. Alţi specialişti în domeniu, inclusiv Dicţionarul explicativ al limbii române, editat de Academia Română, cred că numele Crăciun provine de la termenul latin creatio – creationem, care înseamnă zidire, creaţie.

În sfârşit, alţii consideră că provine de la cuvântul slav Krăciun, aşa cum se întâlneşte la mai multe popoare de origine slavă. Transfigurarea numelui Crăciun într-un moş care aduce daruri copiilor de ziua Naşterii lui Iisus este legată de mitul unui cioban bogat şi demonic. Acesta a refuzat să primească pe Fecioara Maria să nască în staulul lui. Crăciuneasa a primit-o pe ascuns şi chiar a moşit pe pruncul Iisus. Furios, Crăciun i-a tăiat soţiei sale – Crăciuneasa – mâinile. Sfânta Fecioara Maria i-a lipit Crăciunesei mâinile la loc.

În faţa acestei minuni dumnezeieşti, Crăciun s-a convertit la credinţa în Dumnezeu. De bucurie că soţia sa a fost vindecată de Sfânta Fecioara Maria, Crăciun a aprins un rug în curtea lui şi a jucat o horă împreună cu toate slugile lui. După joc a împărţit daruri păstoreşti (lapte, caş, urdă, smântână) nu numai Fecioarei Maria şi Pruncului Ei, ci şi slugilor. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun bunei lor stăpâne, Crăciuneasa, s-au transformat în colinde ce glorifică, în credinţa creştină, Naşterea lui Iisus. 25 Decembrie, ca zi a Naşterii cu trup a Domnului a fost stabilită pentru Biserica Bizantină în anul 354 de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Răspândindu-se apoi în toată lumea creştină răsăriteană, cu excepţia Bisericii Armene, care şi în prezent serbează Naşterea Domnului la 6 Ianuarie, odată cu Botezul lui Iisus Hristos. Numele Iisus este forma greacă a numelui ebraic Ioshua. În limba greacă, Iisus înseamnă „Cel care vindecă”, iar în limba ebraică, Ioshua înseamnă Mântuitorul sau Domnul este mântuirea. Pentru a-L distinge de alţii cu acelaşi nume, s-a recurs la o indicaţie geografică: Iisus din Nazaret sau Iisus Nazarineanul.

Numele Hristos este echivalentul în limba greacă a numelui ebraic Messiah şi înseamnă Unsul lui Dumnezeu sau Alesul lui Dumnezeu. Iisus Hristos s-a născut în vremea împăratului roman Octavian Augustus, în cetatea Betleem care, în limba ebraică, înseamnă „Casa pâinii” şi se află la sud de Ierusalim (în limba ebraică, „Oraşul păcii”). Iisus este din neamul din David, rege în Israel timp de 40 de ani în secolul al IX-lea î.Hr. El a refăcut unitatea regatului, care se dezmembrase după moartea lui Saul şi a stabilit capitala la Ierusalim, în provincia Iudeea.

Lui David îi este atribuită „Cartea Psalmilor”, cea mai înaltă expresie a credinţei, pioşeniei şi respectului faţă de Dumnezeu. Fiul şi urmaşul lui David a fost regele Solomon.„Crezul” – sinteză a învăţăturii de credinţă creştină, formulată de Părinţii Bisericii la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, ne învaţă că Iisus este a doua persoană a Sfintei Treimi: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl”. Noul Testament cuprinde istoria sfântă a vieţii şi învăţăturii Sale, pe care o propăvăduieşte creştinismul.

Prin întrupare, Iisus Hristos a devenit om adevărat, având toate însuşirile firii omeneşti, în afară de păcat. Iisus a trăit în lume ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi a venit în lume pentru ca „prin El să se mântuiască lumea” (Ioan). Poporul român a păstrat de la strămoşii romani o mulţime de datini şi obiceiuri bazate pe fenomenele naturii, printre care Saturnaliile şi Juvenaliile, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, atribuindu-le sens şi caracter creştin. Dintre acestea menţionăm: colindele, sorcova, pluguşorul, la care s-au adăugat şi altele tot de concepţie şi origine pur creştină:

Steaua, Vicleimul, Irozii. Saturnaliile erau, la romani, sărbători organizate în cinstea lui Saturn – Zeul Soarelui şi protector al semănăturilor şi al săracilor. Cultul lui Saturn era legat de schimbarea anotimpurilor, fiind adorat şi ca Zeu al Timpului. Juvenaliile erau sărbătoarea tinerilor. Saturnaliile şi Iuvenaliile erau sărbători de iarnă ale romanilor şi se serbau în acelaşi timp, între 17-23 decembrie, când sclavii şi cei săraci petreceau şi se ospătau. Colindele sunt cântece populare dintre cele mai vechi la români, cu un fond religios, fiind legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos.

În limba română, termenul se foloseşte, la singular, în două forme: colind – subst. n. şi colindă – subst. fem. La plural există o singură formă corectă pentru ambele genuri: colinde. Numele provine de la latin. calendae – nume dat sărbătorilor precreştine de Anul Nou, când romanii îşi urau noroc şi fericire, iar copiii umblau din casă în casă şi cântau imnuri. La români, dar şi la alte popoare, aceste cântece au devenit, cu timpul, de natură religioasă, inspirate din viaţa Mântuitorului. 

Voi menţiona doar câteva dintre cele mai cunoscute colinde: „Astăzi Domnul s-a născut”; „Trei crai de la Răsărit”. În această ultimă colindă se fac referiri la uciderea a paisprezece mii de prunci din porunca lui Irod cel Mare, numit şi Idumeu – rege al Iudeii între anii 37 î. Hr. – 4 d.Hr. Vestiţi de îngeri, Fecioara Maria şi bătrânul Iosif au fugit atunci cu Pruncul în Egipt, unde au stat până la moartea tiranului. Alte colinde sunt: „Astăzi s-a născut Hristos”; „Trei păstori se întâlniră”; „O, ce veste minunată!”; „Moş Crăciun”; „Cerul şi pământul”; „O, brad frumos!”, „Sus la Poarta Raiului”; „Lerui, Doamne, lerui ler”.

Cuvântul ler este de origine ebraică, provine de la „roe” şi înseamnă păstor, cuvânt folosit de Iisus care s-a numit pe Sine Păstor: „Eu sunt Păstorul cel Bun”. Aşadar, lerui ler înseamnă păstorului păstor. Alt colind este „Linui lin şi iară lin”. Termenul lin este de origine ebraică. Linui lin şi iară lin se traduce prin Noaptea nopţilor şi iarăşi noapte, cu referire la noaptea sfântă a Naşterii lui Iisus. Create de preoţi şi cântăreţi bisericeşti, de dascăli şi dieci, colindele se referă la viaţa zbuciumată a Mântuitorului pe pământ de la naştere până la răstignire. Specialişti în domeniu afirmă că niciun popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi mai variată de colinde ca poporul român.

Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie
Istoria Colindelor traditionale de Sfantul Craciun -25 decembrie
Sărbătoarea Nașterii Domnului îmi oferă plăcutul prilej de a vă transmite înainte de toate cordialul salut și bucuria de a împărtăși cu dumneavoastră, grandoarea și frumusețea sărbătorii de azi. Suntem mereu fermecați de taina Crăciunului și de atmosfera de liniște și pace pe care ne-o aduce în fiecare an. Dincolo de cotidian, de lumesc, de social și comercial, de pământeasca condiție a viețuirii noastre, sărbătoarea Nașterii Domnului ne întâmpină an de an cu invitația la bucurie și la primirea ei în credința nașterii lui Isus, Mântuitorul nostru.

Sursa — https://www.rotalianul.com/primiti-cu-colinda-scurta-istorie-colindelor-din-ajunul-craciunului/

Sursa — https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/colindele-craciunului-traditie-sfanta-a-neamului-romanesc-826.html

Sursa — http://argesexpres.ro/index.php/cultura/7157-craciunul-si-colindele

Sursa — https://wordpress.com/post/asema.home.blog/38697