Dogăritul si Butnăritul, Mestesuguri populare romanesti

Spread the love

Încă din cele mai vechi timpuri, lemnul a fost tăiat şi transportat în ateliere unde a fost prelucrat şi transformat în diferite obiecte. Dogarul este cel care face şi repară butoaie, lăzi şi ciubere. El lucrează în atelierul de dogărie. Există şi câteva legi nescrise referitoare la relaţiile cu clienţii. Una dintre aceasta este că nu se fac contracte pentru comenzi, ci se respectă cuvântul dat. Esenţa de lemn este aleasă în funcţie de destinaţia butoaielor; stejarul sau fagul alb pentru alimente, dudul sau salcâmul pentru băuturi, iar butoaiele de litraje diferite au denumiri aparte. Doagele pentru butoaie sunt curbate, sunt cioplite numai din bardă respectându-se fibra lemnului.

Cele mai pretenţioase faze de lucru sunt: prinderea doagelor în cercuri şi etanşeizarea butoiului cu papură. Dacă un tâmplar priceput sau mai puţin învăţat să simtă lemnul încă putem întâlni, cu dogarii nu se întâmplă acelaşi lucru. Din ce în ce mai mică devine aceasta breaslă a mesteşugarilor care odinioară creea butoaie, putini, găleţi. Esenţa lemnului este aleasă în funcţie de ce se pune în butoi. Pentru alimente, cum ar fi murăturile potrivit este stejarul sau fagul alb. Dudul şi salcâmul se împacă bine cu lichidele. Doagele sunt curbate şi cioplite doar cu barda, lucrâd uşor pe fibra lemnului, după care se lăsa în apă, li se prind cercuri metalice şi se face etanşarea cu papură.

Prezentul se pare că nu le surâde dogarilor, tinerii nu mai îmbrăţişează acest meşteşug, subjugat tot mai tare de influenţa plasticurilor,  care şi-au făcut loc chiar şi la stâne, de catre ciobani. După ce mesterii dogari nu vor mai fi, nu se ştie cine se va mai ocupa de acest meşteşug. Sunt şanse ca acest meşteşug să se piardă.  Nimeni nu mai pregateste dogari, nici in scolile de meserii, nici de ucenici. Pe vremuri nimeni nu punea nimic in ceva de plastic,  totul se punea în butoaie de lemn, butoiul de vin şi butoiul cu varză erau baza la casa omului. Până si ciobanii astazi, nu se mai folosesc la stana de vase din lemn, ciubere, donițe,  acum folosesc galeti din plastic sau din inox pentru lapte. Dogarii ca şi  tâmplari, au fost loviti de acest nenorocit de plastic.

Dogăritul si Butnăritul, Mestesuguri populare romanesti

Nume general: Butnăritul — Nume local: Dogăritul — Este un meşteşug specializat, practicat de unii ţărani în gospodăriile lor din timpuri vechi. Au existat şi sate întregi specializate în confecţionarea vaselor din doage de tip închis –butoaie, poloboace, fedeleşe şi a vaselor din doage de tip deschis – buţi, căzi, căzi pentru flori, găleţi, ciubere, puține, balerci, albii ş.a. Confecţionarea vaselor de dimensiuni mici pentru necesităţi casnice era un domeniu înrudit cu botnăritul şi se numea văsărit. În  butnarit au fost mai preţuite speciile de lemn tare-stejarul, salcâmul alb, fagul, frasinul, care aveau structura mai densă , mai durabilă şi erau mai potrivite pentru confecţionarea vaselor de capacitate mare şi medie.

Ele serveau la prelucrarea fructelor, poamei, muratul legumelor, fructelor şi pomuşoarelor cât şi păstrarea  ţuicii, vinului, produselor alimentare (mierii, cărnii, brânzei ş.a.)  fiind solicitate frecvent nu numai  în zonele pomicole şi viticole. Are o circulaţie generală, fiind mai frecvent practicat în raioanele  împădurite (zona de codru) in centru (Orhei, Străşeni, Hînceşti, Teleneşti, Şoldăneşti),  ale R. Moldova. Cu denumiri similare a fost practicat din cele mai vechi timpuri în satele din România(Ţara Vrancii, Buzău, Prahova, Suceava). 

Butnăritul  s-a practicat ca meşteşug  specializat din vechime. Confecţionarea vaselor  din doage necesită cunoştinţe şi abilităţi speciale, cât şi echipament şi scule specializate pentru anumite operaţii-scule pentru tăiat şi despicat lemnul ca ferestrăul mare şi mic, securea, toporul, barda, dalta şi mezdreua; scule pentru geluit şi sfredelit ca gilăul mare, rindeua, ghinătoarea, ghinul, gărdinarul, sfredelul, burghiul; scule de măsură şi control ca compasul, cotul, măsura, metrul ş.a. Pregătirea şi tăierea doagelor se făcea de obicei în lemn verde  „pe gros”. Deosebit de apreciate erau vasele cu doagele confecţionate din lemn despicat cu securea ori toporul (din dispicătură). Ele erau mai uşoare şi mai trainice.

Finisarea doagelor se făcea pe un scaun special cu o lamă de metal cu 2 mânere de lemn, de formă dreaptă ori curbă. După 3-4 săptămâni necesare uscării  marginile doagelor se netezeau cu gealăul. Încheierea vasului se făcea prin mai multe operaţii: a)fixatul  doagelor cu „prinsoarea”, mai apoi cu cercuri din lemn sau metal, b)retezarea marginilor vasului la ambele capete cu ferestrăul, c) gărdinirea, executarea şanţului în care se montează fundul vasului, d) netezirea vasului prin interior, e) montarea fundurilor,f) netezirea exteriorului vasului cu tesla  şi gealăul, g) sfredelirea vranei.

În timpurile mai vechi meşterii lucrau adesea la comandă utilizând lemnul clientului iar livrarea mărfii se făcea din atelier.  Existau şi dogari ambulanţi, ce cutrierau satele cu uneltele în spate şi căutînd să repare butoaie vechi ori să facă vase noi din materialul clienţilor. În satele specializate în butnărit se produceau volume mai mari de vase. Se lucra de obicei cu lemn procurat. Concurenţa între meşteri era mare de aceia şi desfacerea mărfii se făcea în târguri. Cel mai potrivit timp  pentru vânzări era la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Uneori în căutarea  pieţelor noi de desfacere butnarii se deplasau la distanţe mari.

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtatoare: — Din satele specializate altădată  în confecţionarea diferitor articole de butnărit au supraveţuit  puţine. Horodca şi Ulmul din r-l Ialoveni, Condriţa şi  Scoreni din r-l Străşeni, Lohăneşti r-l Hânceşti,  Sadova r-l  Călăraşi, Chipeşca din r-l Şoldăneşti – sunt sate unde lucrează mai mulţi meşteri butnari. Majoritatea din ei lucrează cu echipamente electrice, adesea confecţionate şi adaptate la necesităţile individuale. Facilităţile tehnicii moderne încurajează şi onorează munca meşterilor butnari. Mulţi lucrează cu lemnul clientului  alţii sau adaptat la cerinţele pieţii şi  cumpără lemn pentru produsele viitoare.

Ca formă de încurajare a meşterilor din acest domeniu Uniunea Meşterilor Populari din Moldova organizează expoziţii şi târguri anuale.  Pentru practicarea cu succes a activităţilor meşteşugăreşti în sprijinul meşterilor sunt Legea  despre meşteşugurile tradiţionale(2003), Legea despre patenta antreprenorială(1998).ş.a. acte normative. — 4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea: — Schimbările social-economice din a II jum. a sec. XX au limitat substanţial arealul de existenţă şi funcţionare al butnăritului. Tradiţiile lui astăzi sunt preluate în bună parte de mica industrie.

În condiţiile când materia primă se scumpeşte continuu, producţia lor  nu este în stare să suporte concurenţa cu multitudinea de recipiente din inox, materiale sintetice, mase plastice care sunt mult mai ieftene şi se confecţionează prin metode industriale. Ramura vinăritului (solicitantul principal al butoaielor) s-a industrializat în bună parte, modificând tehnologiile de păstrare şi maturare a vinului. Meşterii butnari continuă să lucreze pentru  o piaţă mică, la nivel local, activează sezonier pentru satisfacerea necesităţilor comunităţilor rurale. Mulţi din ei se orientează la confecţionarea mărfurilor ce nu pot fi produse în tiraje mari, produse de unicat, lucrări  cu caracter etnic, piese tradiţionale cu caracter decorativ, piese de artizanat şi suveniruri originale .

Dezvoltarea industriei turistice în Republica Moldova ar servi un real suport în supravieţuirea  şi perpetuarea acestui meşteşug vechi. Dogaritul in inima Apusenilor — ”A plecat moțul la țară, cu doniți și cu ciubară.  Apusenii mai păstrază mărturiile unei civilizații a lemnului care pare a fi în pericol de dispariție. În inima satelor îndepărtate, din munte, pierduți de tumultul lumii contemporane, meșterii ciubărari (sau văsari) încă își lucrează ciuberele, donițele și putinele, pentru a le vinde apoi la târgurile din zonă. Într-o scurtă trecere prin comuna Avram Iancu, ne-am oprit în gospodăria unui lemnar care confecționează uriașe ciubere de lemn, dovadă că poartă cu mândrie acest meșteșug al vechilor moți.

Locuri de unde puteți cumpăra astfel de obiecte de lemn găsiți în localitățile Vidra, Avram Iancu, în apropierea peșterii Scărișoara sau la Muzeul Pătrăhăițești din Arieșeni. Dintre toate meșteșugurile care presupun prelucrarea lemnului, văsăritul sau dogăritul (confecționarea ciuberelor) cere cea mai mare specializare, care poate fi deprinsă  într-o perioadă de timp mai îndelungată, din tată în fiu. Ciubărarii își lucrau doagele chiar în pădure și tot acolo le uscau pe timpul verii, clădite în „căsulii”. Iarna, acestea erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă, sau în pod. Moții își transportau, apoi, marfa prin țară cu ajutorul căruțelor, în trecut aceștia fiind binecunoscuți pentru comerțul cu ciubere și alte obiecte de lemn.

De cele mai multe ori, târguiala se transforma în troc, căci în schimbul ciuberelor şi doniţelor meșterii primeau bucate: porumb, grâu şi secară. Nu de puţine ori, aceste deplasări pentru negoț durau săptămâni sau luni. Nicolae Câra, văsar din Ciuruleasa ajuns la vârsta de 61 de ani, s-a născut într-o familie de dogari. Acesta povestește cum, în timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, doniţe şi ciubere, iar primăvara plecau prin ţară pentru a vinde marfa şi a putea să aducă acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare. Plecau de cele mai multe ori să-şi vândă marfa în ţara Făgăraşului şi în Regat, curse care durau luni de zile, după cum își deapănă meșterul amintirile într-un articol publicat de Ziarul de Apuseni.

Împreună cu tatăl şi cu calul Iancu parcurgeau sute de kilometri, ajungând chiar şi până la Dunăre. Chiar și în perioada comunistă, locuitorii din Țara Moților și-au păstrat dreptul să vândă sau să facă troc cu fructe de pădure și material lemnos, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din 1965. Multă vreme, din casa fiecărui moţ, construită din bârne de brad sau de fag şi acoperită cu şindilă, nu lipsea scaunul de văsărit – un fel de rindea, cu ajutorul căreia se cioplea şi fasona lemnul. Cu fabricarea ciuberelor şi doniţelor, ca şi cu cercuitul, se îndeletnicesc mai cu seama locuitorii din Vidra de Sus, de Mijloc și de Jos, Neagra, Ponorel, Albac, Scărişoara și Secătura.

Dogaritul este un mestesug foarte vechi, aparut din nevoia de a transporta si depozita lichide. In trecut, acesta arta de a prelucra lemnul era bine reprezentata in Dobrogea de Nord, datorita specificului viticol al zonei. Cu timpul, odata cu aparitia vaselor din sticla si din plastic, dogaritul nu a mai adus profit mestesugarilor, in prezent fiind practicat de un numar din ce in ce mai mic de persoane varstnice. În peisajul etnografic românesc, un loc aparte îl ocupă satele specializate în întregime în meşteşuguri populare. Aceşti meşteri, consideraţi ca adevăraţi artişti, satisfăceau în primul rând nevoile comunităţilor locale, dar şi al zonelor învecinate, extinzându-şi aria de desfacere a produselor meşteşugăreşti până peste graniţele României, în Ucraina Transcarpatică, în estul Ungariei, în Serbia şi nordul Bulgariei.

Satul Dobroţ este cunoscut pentru dogărit („butnăritul”), meşteşug care a fost practicat la o scară mai redusă şi de către locuitorii din Hălmăgel, Hălmagiu, Birtin şi Prihodişte. Dacă în anul 1900, satul Dobroţ avea 299 de locuitori, la recensământul din anul 1948 au fost înregistraţi 324 de locuitori, grupaţi în 70 de gospodării. La fel ca şi în satul Leauţ şi aici terenul agricol era redus faţă de numărul populaţiei şi slab productiv. Situaţia uneltelor agricole indică rolul redus al agriculturii în satul Dobroţ: mai puţin de un plug la două gospodării şi două care la trei gospodării. În aceste condiţii, locuitorii din Dobroţ au fost nevoiţi să se orienteze spre acest meşteşug.

Se folosea lemnul de stejar, aflat din belşug în hotarul satului şi a celor vecine. Meşterii dogari produceau următoarele vase de lemn: bute pentru varză, berbinţă pentru brînză, găletuşe pentru castraveţi, butoi pentru vin, butoiaş pentru rachiu, ghioabă pentru unt. Aceste produse erau vîndute pe bani la tîrgurile de ţară ori pe cereale în diferite localităţi din Cîmpia Aradului, Banat, Valea Mureşului, Ţinutul Hunedoarei, părţile Făgăraşului şi ale Sibiului. Cornel Banciu din Dobroț, este cel mai cunoscut meșter de butoaie. Tot în lemn lucrează și Negriu Voicu, el confecționează linguri și alte unelte gospodărești.

Dogăritul si Butnăritul, Mestesuguri populare romanesti

Sursa — http://www.patrimoniuimaterial.md/ro/pagini/registrul-fi%C8%99ele-elementelor-de-patrimoniu-cultural-imaterial-tehnici-%C8%99i-cuno%C8%99tin%C8%9Be-legate-de-arta/butn%C4%83ritul

Sursa — https://prinapuseni.wordpress.com/2015/06/05/dogaritul-in-inima-apusenilor/

Sursa — https://www.voceanationala.ro/dogaritul-mestesug-popular-romanesc/

Sursa — https://primariatomestihd.ro/prezentarea-generala-a-comunei/peisajul-etnografic/