Decebal cel mai important Regele al dacilor

Spread the love

Cine a fost cu adevărat Decebal. Misterele ultimului rege al dacilor, cel mai de temut adversar al lui Traian, renumit pentru vitejie, dar şi pentru vicleşuguri? — Decebal a fost ultimul mare rege al dacilor. Izvoarele antice îl prezintă ca pe un duşman de temut al Romei, dar şi ca pe un războinic viteaz. Cu toate acestea, se ştiu prea puţine lucruri despre începuturile şi personalitatea marii căpetenii dacice. Decebal este poate unul dintre cele mai faimoase personaje ale Istoriei Antice din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ultimul rege al dacilor stârneşte fascinaţie şi astăzi, mai ales după ce a fost redescoperit în secolul al XIX lea de intelectualii şi istorici români.

Decebal este un personaj romanţat pe alocuri, găsindu-şi loc atât în paginile cărţilor de istorie, ale studiilor de specialitate, dar şi în literatură sau propagandă naţionalistă. Pe cât de faimos este Decebal, pe atât este de puţin cunoscut. Dacă războaiele lui Decebal cu romanii sunt foarte bine ştiute, personalitatea şi biografia marelui rege dac rămân în continuare un mister. De altfel există o singură referinţă clară, explicită, cu privire la personalitatea şi virtuţile regelui dac şi anume în „Istoria romană“ a lui Cassius Dio, unul dintre cele mai importante izvoare, alături de Columnă, în privinţa războaiele daco-romane.

Era foarte priceput în ale războiului” — Despre Decebal aflăm de la Dio Cassius, în Istoria Romană, că „Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”, arată Dio Cassius în ”Istoria Romană“. Cu alte cuvinte era vorba de un rege barbar, abil tactician, războinic viteaz, probabil cu o mare experienţă pe câmpul de luptă şi un adversar redutabil al Romei.

Decebal cel mai important Regele al dacilor

Este una dintre puţinele referiri directe la personalitatea lui Decebal. Că a fost un războinic viteaz şi un duşman de temut îl arată atât războiul cu Domitian, unde iese victorios, dar şi cele două războaie grele pe care romanii le-au dus cu Decebal în 101-102, 105-106. Tot de la Dio Cassius, indirect, aflăm că Decebal era un conducător şiret şi priceput. Chiar dacă a fost învins pe câmpul de luptă, Decebal apelează la „fineţuri“ strategice, specifice mai mult romanilor sau grecilor. Trimite dezertori să-l asasineze pe Traian în Moesia. „

Deşi Decebal nu reuşise să-l învingă pe câmpul de luptă, fără îndoială prin meşteşug şi înşelăciune, aproape a obţinut moartea lui Traian. A trimis în Moesia câţiva dezertori să vadă dacă pot să-l ucidă”, precizează acelaşi Dio Cassius. Mai mult decât atât, capturează un comandat roman pe nume Longinus, păcălindu-l cu o întâlnire oficială, după cum arată istoricul latin, autorul ”Istoriei Romane”. Decebal îl foloseşte pe Longinus drept ostatic şi monedă de schimb în tratativele cu Traian şi încearcă să afle de la acesta planurile lui Traian.

Longinus profită de un moment de neatenţie şi se sinucide. De altfel, Dio Cassius, precizând că Decebal a purtat o discuţie directă cu Longinus, poate duce cu gândul că regele dac cunoştea bine limba latină, fiind o căpetenie erudită, care înţelegea rosturile diplomaţiei. Că era războinic şi că avea o mare experienţă pe câmpul de luptă o demonstrează ofensiva condusă de rege în 85 d HR contra lui Domiţian cu zece ani înainte ca Traian să devină împărat. Este de fapt momentul în care romanii înţeleg că dacii sunt un real pericol.

„Armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, e sfărâmată, el însuşi ucis, iar capul lui, tăiat, este luat ca trofeu de către daci”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”. Mai mult decât atât, talentul său de războinic şi de tactician este dovedit în 87 d HR, când învinge armata romană trimisă de Domiţian şi condusă de marele general Cornelius Fuscus. A fost cea mai mare înfrângere pe care au suferit-o romanii, spune Constantin C. Giurescu, trupele fiind măcelărite, maşinile de război capturate, generalul Fuscus ucis. Mai mult decât atât, steagul de luptă roman a fost capturat de războinicii daci. Această catastrofă l-a făcut pe istoricul Tacitus să afirme în ”Istorii” că războiul contra dacilor este „lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.

Decebal sau Diurpaneus — Mai multe despre personalitatea şi mai ales chipul şi obiceiurile regelui barbar nu se ştiu. Este totuşi o reprezentare, în maniera artei monumentale romane, a lui Decebal luându-şi viaţa. Este prezentat în hainele obişnuite ale dacilor, cu o mantie şi cunoscutul pileus, specific nobililor daci. Are chipul acoperit de o barbă deasă şi pare să poarte părul foarte scurt, chiar ceafa rasă, spre deosebire de cometai, „pletoşii“ poporului său. Numele său a suscitat interes. Istoricii spun că de fapt se numea Diurpaneus şi a fost supranumit Decebal.

Există păreri care spun că de fapt Decebal era numele, iar Diurpaneus porecla sau supranumele. Este greu de spus ce însemna Diurpaneus sau Decebal, fiindcă se ştie foarte puţin sau aproape nimic despre limba dacilor. Unii istorici au avansat faptul că Decebal ar însemna „cel viteaz”. — Căpetenie dacă sau rege din tată-n fiu — Prin inscripţia ”Decebalus per Scorillo“, descoperită la Sarmisegetusa Regia pe un vas funerar, s-a creditat ideea că Decebal era descedent al liniei regilor daci din Munţii Orăştiei. În acest scop, inscripţia a fost tradusă prin „Decebal, fiul lui Scorillo”. Această traducere însă este destul de contestată, tocmai fiindcă se ştie puţin despre limba dacă, dar mai ales despre construcţiile gramaticale în această limbă.

Mai degrabă este creditată ideea că acest Decebalus Diurpaneus este o căpetenie războinică geto-dacă care se remarcă prin vitejie, pricepere şi influenţă. Chiar Dio Cassius spune că Duras de bună voie cedează conducerea regatului în mâinile lui Decebal. În orice caz, aşa cum arată istoricii, Decebal stăpânea un teritoriu uriaş, reuşind să refacă parţial stăpânirea lui Burebista, ceea ce arată o influenţă uriaşă, dar şi o pricepere administrativă deosebită. „Autoritatea lui se întindea peste întreg ţinutul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru; păreau că se întorc şi, de fapt, s-au şi întors pentru câtva timp vremurile lui Burebista”, scria Constantin C. Giurescu.

Moarte demnă în faţa romanilor — Totodată se cunoaşte atitudinea lui Decebal în faţa morţii şi a înfrângerii. Aşa cum arată şi Columna lui Traian, dar şi monumentul funerar de la Fillipi al lui Tiberius Claudius Maximus, cel însărcinat să-l urmărească pe Decebal în munţi după înfrângerea definitivă, regele dac îşi pune capăt zilelor. Încercând să ajungă peste munţi în teritoriile neocupate, Decebal este ajuns din urmă de o trupă de cavalerie comandată de acest Tiberius Claudius Maximus. Decât să fie adus ca prizonier la Roma, Decebal se sinucide folosind pumnalul scurt, sica. Trupul său este însă ciopârţit, iar Claudius Maximus îi taie capul şi mâna dreaptă a regelui dac şi le duce în faţa lui Traian.

Istorie si Numismatica — Decebal , Dacia si Roma si Portretul lui Decebal — Dacii au fost nişte bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor. Deşi erau un popor de păstori şi agricultori, dacii erau obişnuiţi cu războaiele şi erau consideraţi războinici de temut. Scriitorul antic Dion Chrysostomos cunoscut şi ca Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca.115 p.Chr.) ca unul care a trăit printre ei, spunea: „acolo la ei [la geţi] puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” şi tot el, mai spunea că „geţii sunt mai înțelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemănători romanilor”.

Prozatorul grec Lucian din Samosata (125 p.Chr.– după 180 p.Chr.) scria: „de câte ori am privit ţara geţilor, i-am văzut războindu-se”. La 131 de ani de la moartea regelui Burebista Unificatorul (44 a.Chr.) – întemeietorul regatului Dacia – a apărut un alt mare rege al dacilor, cunoscut pe scena istoriei sub numele de Decebal. Interesul manifestat de Imperiul Roman pentru cucerirea Daciei a făcut ca, din cronicile scrise de învingători, să răzbată pâna la noi informaţii despre regele Decebal, mai multe decât despre orice alt rege dac. Războaiele cu romanii, în care au fost primi protagonişti, i-au făcut celebri în toată lumea antică, atât pe daci, cât şi pe regele lor Decebal.


Decebal, rege al dacilor între anii 87-106 p.Chr., a rămas una din figurile dominante ale istoriei românilor. În cele ce urmează vom trece în revista ascensiunea lui Decebal la conducerea regatului, portretul regelui dac şi dramatica sa ieşire din istorie. — Ascensiunea — În iarna anului 85 p.Chr., comandantul dac Diurpaneus, fiul regelui Scorilo şi nepot al regelui Duras, a pustiit malurile sudice ale Dunării, care erau de mai multă vreme în stăpânirea romanilor. Guvernatorul Moesiei, C.Oppius Sabinus, a strâns o armată şi a pornit o campanie de pedeapsă împotriva dacilor, însă Diurpaneus, cu războinicii săi, i-a învins pe romani și l-a decapitat pe comandantul lor.

Când s-a aflat despre aceasta, în capitala imperiului s-a produs mare spaimă, deoarece mulţimea se temea că duşmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului şi va devasta totul. Pericolul dacic era, în viziunea romanilor, cel putin la fel de mare ca şi cel germanic. Din această cauză, împăratul Domiţian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, poruncind celui mai brav general al său, comandantul gărzii pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea (87 p.Chr.). Sub amenintarea invaziei, dacii s-au pregătit de luptă şi, încă de la prima confruntare, au reuşit să obţină o mare victorie.

Nu se cunoaste cu precizie locul unde s-au dat luptele, dar se presupune că romanii au fost atacaţi prin surprindere în zona Turnu Rosu, în defileul Oltului. Diurpaneus a izbutit să dea o lovitură nimicitoare legiunilor romane conduse de Fuscus, care şi-a şi găsit sfârsitul în această luptă. Se spune că imperiul a pierdut atunci în Dacia o întreagă armată, de câteva legiuni, plus trupele auxiliare însoţitoare. Prizonierii, trofeele, stindardele legiunilor şi al gărzii pretoriene au fost duse de daci în Munţii Orăştiei. A fost o mare umilinţă pentru romani ca garda pretoriană imperială, garda împăratului Romei, să-şi piardă stindardul pe câmpul de luptă.

Conform obiceiului, ea ar fi trebuit desfiinţată. După această victorie, Diurpaneus a primit supranumele de Decebal – cel puternic, cel viteaz. Istoricul roman Tacit, în lucrarea despre socrul său, Agricola, face aluzie la invadarea Moesiei de către daci în iarna 85-86 p. Chr. când C.Oppius Sabinus, guvernatorul acestei provincii, a fost ucis şi de asemenea, la înfrângerea generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, ucis şi el în anul 87 p.Chr. pierzând mare parte din armată şi stindardele legiunilor. Aceasta este şi una din primele menţionări ale Daciei:

„Într-adevar au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi, încât acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” – (Tacit– Agricola 41, 2)

După acest eşec al armatei romane împăratul Domiţian a atacat din nou regatul lui Decebal trimiţându-l în anul 88 p.Chr. pe generalul Tettius Iulianus care, trecând din nou Dunărea şi pătrunzând în Dacia prin Banat, s-a confruntat cu armata dacă la Tapae. De această dată victoria a fost de partea romanilor. Totuşi, Tettius Iulianus nu a reusit să-şi exploateze victoria. Decebal şi-a retras armata în ordine, dovedind isteţime în a crea obstacole în calea urmăritorilor, împiedicându-i să continue înaintarea în interiorul Daciei. Este anecdotic episodul povestit de istoricul roman de limba greacă Dio Cassius (155 sau 163/164 – după 229):

Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sînt soldaţi şi să se retragă înspăimîntaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII,10,3). Cu toata victoria repurtată, din cauza dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale la Dunărea de Mijloc în lupta cu triburile germanice şi ca să pară totusi un învingător în ochii Romei, împăratul Domiţian a preferat să plăteasca pacea cu dacii, intenţionând să transforme

Dacia într-un regat clientelar aliat. Astfel, în anul 89 p.Chr., Decebal a încheiat o pace avantajoasă în urma căreia regatul dac primea însemnate sume de bani, meșteri constructori şi instructori militari. Iată textul rămas de la Dio Cassius privind aranjamentul lui Domiţian: „Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domiţian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare) dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia.

După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. 4. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe).

Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7, 2-4,). Pentru a înţelege mai bine contextul istoric în care Decebal a ajuns rege, trebuie amintit că regatul dac se divizase după dispariţia regelui unificator Burebista, în patru, apoi în cinci regate mai mici. În cel mai important dintre acestea, regatul situat în Munţii Orăştiei, care a avut şi rol de nucleu, i-au succedat următorii regi: Deceneu, Comosicus, Scorilo şi Duras, fratele lui Scorilo.

Este necesar să fie explicat un lucru important: în succesiunea regilor daci era aplicată cutuma tracică, întâlnită la tracii sud-dunăreni, pe principiul agnaţilor (rude pe linie paternă), potrivit căreia la moartea unui rege, dacă acesta avea un frate, fratele avea drept de domnie, înaintea fiului regelui decedat . Prin urmare, Duras i-a urmat lui Scorilo la domnie şi nu Diurpaneus, deşi acesta era succesorul natural. În anul 87 p.Chr. regele Duras era deja bătrân şi, în faţa ameninţării armatelor romane trimise de împăratul Domiţian asupra dacilor, a cedat puterea regală nepotului său, Diurpaneus, care a devenit astfel rege al tuturor dacilor.

Cedarea conducerii de către Duras s-a făcut la bună întelegere, acesta continuând să trăiască la Sarmizegetusa, ca sfetnic al regelui Decebal. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal (Duras care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia…)” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1).

Portretul lui Decebal — Nu se cunosc prea multe detalii despre membri familiei regelui dac. Istoria aminteşte de trei dintre copiii regelui Scorilo: cei doi fii, Diurpaneus, Diegis şi o fiică, al cărui nume nu este consemnat în documente, deşi face obiectul unui pasaj în Istoria Romană a lui Dio Cassius. Fiul cel mare, Diurpaneus, devenit apoi rege cu supranumele Decebal, s-a născut probabil între anii 55 si 60 p.Chr.. Se spune că Decebal ar fi avut o fiică, pe Dochia, despre care s-au ţesut în timp mai multe legende. Potrivit lui Gheorghe Asachi, numele iniţial şi corect ar fi fost Dachia, nume devenit ulterior Dochia.

Renumitul om de cultură scria că în zona muntelui Ceahlău circula legenda că, după moartea regelui dac, Dochia a fugit travestită în păstoriţă, pentru a nu fi prinsă de romanii lui Traian. Ajunsă în cele din urmă pe vârful Ceahlăului, în faţa urmăritorilor ea s-a rugat lui Dumnezeu să fie prefăcută în stană de piatră, împreună cu oile ei. Despre al doilea fiu al lui Scorilo, Diegis, ştim că a negociat în anul 89 p.Chr. pacea cu împăratul Domiţian, ca trimis special al lui Decebal. Despre sora lui Decebal se aminteşte că în primăvara lui 102 p.Chr., în prima campanie a romanilor conduşi de împăratul Traian, a fost luată prizonieră cu întreaga familie, de Maximus, la cucerirea cetăţii Costeşti din Munţii Orăştiei.

Acolo au găsit romanii şi stindardele armatei pierdute de împăratul Domiţian. Din nou, Dio Cassius este sursa informaţiei: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4). Împăratul Traian ştia că această captură putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile sale.

Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102 p.Chr., un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o datorie de onoare faţă de familia sa. Acest pasaj din rezumatele „Istoriei romane” a lui Dio Cassius a fost corelat cu o scenă de pe Columna lui Traian. Istoricul Radu Vulpe considera că scena XXX de pe Columnă trebuie corelată cu capturarea surorii lui Decebal, despre care scria istoricul grec (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).

Sora lui Decebal apare în această scenă invitată fiind de împăratul Traian print-un gest larg, să urce pe corabia care o va duce ca prizonieră în capitala imperiului. Dio Cassius ne mărturiseşte că Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, „nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci”.Decebal, ultimul rege dac, este considerat de urmaşi ca fiind cel care a refăcut Regatul dac, un talentat strateg şi un mare comandant militar. Personalitatea sa a lăsat urme de neşters în conştiinta natiunii române.

Este deja binecunoscută descrierea lui Decebal făcută de istoricul grec Dio Cassius:
“Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, lucruri pentru care el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor..” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6). Referindu-se la acest text istoricul I.I.Russu scria în 1980 că trăsăturile portretuluiI lui Decebal de pe Columnă corespund întru totul descrierii regelui dac făcută de istoricul grec (I.I.Russu, Daco-geţii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.84-85).

Decebal şi stindardul dacic în bătălia de la Adamclisi – Columna lui Traian — Un bust de marmură aflat la muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic, cu barbă şi căciulă de nobil dac – tarabostes, a atras de mult timp atenţia cercetătorilor. Acest bust a fost asociat tot mai mult cu numele regelui Decebal. Istoricul Emil Panaitescu (1885-1958), scria în Il ritratto di Decebalo, Ephemeris dacoromana, 1, 1923, p.387-413, că vede în bustul de marmură de la Vatican însumarea fidelă a tuturor apariţiilor chipului lui Decebal de pe Columnă.

Decebal si Traian
Dacii si Romanii la lupta

Florin Rostariu, un adevărat artist, “a dat culoare istoriei” – după cum spune chiar el . În încercarea de a crea un aer de naturaleţe imaginii regelui dac, utilizând o aplicaţie specializată, a colorat imaginea bustului din marmură al regelui Decebal şi a făcut-o minunat, profesionist. Priviţi, arată de parcă i-ar fi dat din nou viaţă regelui dac: — Dacă ar fi să facem portretul fizic al lui Decebal având ca ghid bustul din marmură şi scenele de pe Columnă, am putea spune în legătură cu statura sa, că era un bărbat înalt, lat în spate, cu un gât puternic, de luptător. Oricum, după cum în mod clar se vede pe Columna lui Traian, pe Arcul de triumf al lui Constantin, dacii erau niste bărbaţi înalţi, bine clădiţi, vigurosi.

În putinele scene (6) în care apare Decebal, este reprezentat parcă şi mai voinic decat ceilalţi luptători daci. Figura sa, cu frunte înaltă, semn al inteligenţei, cu ochi negri, pătrunzători, umbrit de sprâncene stufoase, cu cute la rădăcina nasului – care denotă tenacitate, dârzenie, cu nasul puternic şi drept – care exprimă vigoare, hotărâre, toate aceste trăsături, îl fac să fie un personaj care nu poate fi trecut cu vederea, un lider. Se spune că lobul inferior al urechii lipit de maxilar era ceva specific dacilor.

Două frumoase busturi din bronz, al regelui Decebal şi al împăratului Traian, create în anul 1928 de sculptorul italian Ettore Ferrari, sunt găzduite de Muzeul de istorie din Cluj. Bustul regelui dac, maestuos, calm şi hotărât, domină atmosfera. Senzaţia pe care o ai privind cele două busturi alăturate e un pic hilară: ai spune că lui Traian i s-a facut părul măciucă în momentul când a fost aşezat lângă regele dac, senzaţie dată de cununa imperială purtată de împărat.

Sfarsitul dramatic al Regelui Dac — Strălucita victorie împotriva romanilor şi tratatul favorabil încheiat în 89 p.Chr. cu împăratul Domiţian, i-a oferit lui Decebal răgazul necesar pentru a face alianţe antiromane cu popoarele vecine de la hotarele Daciei. Astfel, sarmaţii, iazigii şi roxolanii, marcomanii şi quadii germanici, au devenit aliaţii dacilor în faţa pericolului expansiunii Imperiului Roman. Sub regele Decebal regatul dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât Dacia Magna – teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 a.Chr.) – noul regat cuprindea numai Transilvania până la Tisa Superioară, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei, dar era mai puternic și mai bine organizat.

În cei peste o sută de ani de la destrămarea regatului lui Burebista societatea dacică înregistrase în timp progrese multiple şi importante: o populație numeroasă, grupată în jurul multor aşezări numite dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu civilizaţiile greacă şi romană, o cultură înfloritoare cu elemente originale caracteristice, dar şi cu influenţe ale culturilor cu care a venit în contact. Criton, medicul lui Traian, vorbeşte despre o instituţie a prefecţilor, pe care Decebal îi numeşte în fruntea cetăţilor şi ca supraveghetori ai domeniului agricol.

La nivel central, regele se putea baza pe un consiliu, constituit din membrii familiei regale şi nobilime, precum şi pe o cancelarie care emitea documente şi trimitea solii. Pe plan militar, Decebal a dezvoltat armata, a înzestrat-o cu maşini de război, a fortificat, cu ajutorul unor meşteri romani, cetăţile Daciei şi în special pe cele din jurul capitalei Sarmizegetusa Regia. Pe un imens vas descoperit în cetatea Sarmizegetusa Regia se poate citi textul „DECEBALVS PER SCORILO„. Vasul conic era prevăzut la partea superioară cu patru găuri dispuse în cruce, posibil pentru a fi suspendat cu lanţuri de grinzile tavanului şi utilizat în scop sacerdotal sau pur şi simplu pentru încălzire.

Marea încăpere poligonală în care a fost descoperit acest vas ceramic, se presupune că ar face parte din locuinţa regelui dac. Unele interpretări consideră că textul descoperit este în limba dacă, posibilul sens fiind acela de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alţii cred că e vorba de o simplă marcă de olar, inscripţia traducându-se prin lucrat pentru Decebal. După ce în 98 p.Chr. Traian se urcase pe tronul imperiului roman, el a sistat orice subsidii plătite Daciei considerând pacea lui Domiţian o mare ruşine şi o umilinţă pentru imperiu.

După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101 p.Chr, Traian a pornit din Roma pentru a ataca Dacia, în fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de soldaţi (cea mai mare armată la acea dată). Începea primul război daco-roman. Trecând în revistă războaiele daco-romane, se poate spune că dacă în prima campanie a lui Traian, după luptele crâncene de la Tapae si Adamclisi, rezultatul a fost indecis, iar Decebal a cerut pacea doar ca urmare a capturării surorii lui, cea de-a doua campanie însă, cea din 105-106 p.Chr., a avut ca deznodamânt desfiinţarea regatului dac şi moartea regelui său.

Părăsiti de foştii aliaţi şi atacaţi pe trei direcţii de armatele romane, dacii s-au retras spre cetăţile întărite din Munţii Orăstiei. După numeroase lupte în munţi, armata romană, a reuşit să penetreze liniile de apărare ale dacilor, a cucerit complexul de cetăţi care protejau capitala şi a ajuns în faţa Sarmizegetusei. Cetatea asediată a fost greu de cucerit o bună perioadă de timp, pentru că apărătorii săi luptau aprig. Apoi, în urma unei trădări, romanii au găsit şi au reuşit să oprească alimentarea cu apă a cetăţii. După ce şi-au împărţit şi ultimele rezerve de apă, fapt înregistrat şi pe una din scenele Columnei, dacii n-au mai putut rezista, astfel că Decebal a decis să se părăsească cetatea.

Împreună cu câteva căpetenii, Decebal s-a retras spre nord-est pentru o regrupare a armatei dace. Cavaleria auxiliară romană a fost trimisă în urmărirea regelui. Pentru daci, libertatea era o religie. Un rege dac nu putea accepta să fie prins, înrobit sau umilit. Decebal nu putea accepta să fie capturat şi plimbat în lanţuri prin Roma în urma carului triumfal al împăratului Traian. Prin urmare, nu a vrut să fie prins viu şi a ales să se sinucidă, înainte ca legionarii romani să se apropie.

„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti” – (Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 14, 3). Printre ultimele scene redate pe Columnă, sunt două foarte importante: cea a sinuciderii lui Decebal şi cea în care sunt redaţi doi soldaţi romani care prezintă mulţimii pe un scut capul şi mâna dreaptă a regelui Decebal, în castrul roman de la Ranisstorum.

Se spune că pentru a linişti plebea Romei, care de 20 de ani se temea de pericolul dacic, capul şi mâna regelui dac au fost conservate în miere şi trimise la Roma. O inscripţie descoperită pe o lespede de marmură, în portul Ostia de la gurile Tibrului, relatează că în anul 106 p.Chr. relicvele au fost arătate mulţimii, după care, în urlete de bucurie, au fost aruncate pe scările templului Gemoniei. Era locul unde erau expuse cadavrele duşmanilor imperiului roman.                                                                                                                                     

În anul 1965 profesorul american Michael Speidel a descoperit, într-un sat din apropierea anticului oraş Philippi din Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus împăratului Traian capul lui Decebal. (The Captor of Decebalus a New Inscription from Philippi. The Journal of Roman Studies, Vol. 60, 1970). Monumentul conţine o inscripţie care spune: „Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s-a îngrijit să se facă acest monument…a fost făcut cercetaş… de două ori decorat în războiul dacic… de către acelaşi împărat făcut decurion… fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum…” Basorelieful de pe monumentul funerar îl înfăţişează călare, repezindu-se la un dac prăbuşit la pământ, din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat.

„Filmul” războaielor daco-romane, pe basoreliefurile în marmură ale Columnei sau pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, a fost magistral realizat de Apolodor din Damasc, arhitectul sirian creditat că ar fi realizat cea mai mare parte a capodoperelor arhitecturale din timpul domniei împăratului Traian. O copie a Columnei a fost adusă la Bucureşti în 1967 şi expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde doritorii o pot admira îndeaproape, datorită unui balcon circular pe care scenele sunt expuse separat, cu explicaţiile de rigoare.

Alte copii ale Columnei pot fi văzute în muzeele din Londra, Roma şi în apropiere de Paris. Cercetările celebrului Cichorius, cel care a făcut observaţii foarte interesante şi care a numerotat scenele Columnei, cercetări definitivate de Petersen, constată că „realităţile topografice arheologice din România pe vechiul teatru de război, al conflictelor daco-romane, pot fi comparate cu reprezentările de pe Columnă”. O descoperire de senzaţie făcută în 2010 la Turnu Severin, România, în timpul unor lucrări de constructie, confirmă încă o dată că scenele sculptate pe monumentul din capitala imperiului roman nu au fost doar fantezii ale celebrului arhitect, ci o adevărată cronică în piatră a unor evenimente reale despre care istoria vorbeşte cu probe.

Cercetările arheologice au identificat un amfiteatru roman amplasat lângă piciorul podului construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, amplasament care corespunde amfiteatrului reprezentat în una din scenele Columnei, prin urmare, acesta a fost găsit exact în locul indicat de monumentul roman. După victoria romanilor, teritoriul cucerit în Dacia – Transilvania, Banatul, Oltenia – a fost proclamat provincie romană în vara anului 106 p.Chr., sub numele Dacia Felix. Dintre prizonierii daci, un număr de 50 000 au fost duşi la Roma ca sclavi. Alţii au fost selecţionaţi şi au format unităţi militare în cadrul legiunilor romane.

Din perioada lui Traian sunt cunoscute Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia şi Cohors I Ulpia Dacorum în Siria, iar din perioada succesorului său, Hadrian, este cunoscută Cohors I Aelia Dacorum în Britania. Despre sfârşitul regelui dac care nu şi-a pierdut niciodată speranţa în victorie şi despre neamul dacilor, neînvins până atunci, a scris şi Pliniu cel Tânăr (61-114 p.Chr.) în Scrisori VIII, 4,1-2: “1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. ….2. Vei cânta…. un rege* alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar şi din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt, cel din urmă.” – (*este vorba de Decebal).

Deşi nu a fost glorificat în cronicile epocii precum Traian – explicaţia fiind aceea că istoria a fost scrisă de învingători – viteazul rege dac Decebal rămâne una dintre marile personalităţi istorice ale acestor meleaguri, unul din eroii neamului. — Diurpaneus-Decebal„Cântecul de lebădă” al dacilor în fața expansiunii Imperiului Roman87 – 106 d.Hr. — După peste un veac de scădere a amenințării reprezentate de dacii de la Dunărea de Jos, Imperiul Roman s-a confruntat cu un episod de instabilitate în regiune, după cum se mai întâmplase în timpul regelui Burebista și al Republicii dominate de personalitatea lui Iulius Caesar.

Ca și atunci, epicentrul perturbărilor din zonă se afla în munții Orăștiei. Astfel intra în scenă Diurpaneus, cunoscut sub apelativul Decebal. Seria de confruntări militare de amploare dintre daci și romanii conduși de împăratul Domițian a fost deschisă de incursiunea generalului Cornelius Fuscus în teritoriile dacice, soldată cu un dezastru pentru fiii Romei. Conflictul a escaladat odată cu implicarea personală a împăratului Domițian, care sosea în regiune pentru a coordona operațiunile. Acestea, deși încheiate cu succes, nu au tranșat definitiv chestiunea dacică, soldându-se cu o pace umilitoare pentru romani.

Urcarea pe tronul imperial a lui Marcus Traianus a adus după sine două campanii militare împotriva dacilor lui Decebal. Metodic, fostul general, acum imperator, lichida pericolul dacic la adresa stabilității Imperiului Roman în zona Dunării de Jos. Victoria a fost urmată de încorporarea unei mari părți din spațiul dacic în Imperiul Roman, mai exact în provinciile Moesia Inferior și nou-creata Dacia. Diurpaneus-Decebal ocupa tronul unuia dintre cele cinci regate dacice într-un moment în care tendinţele expansioniste ale Imperiului Roman, care-şi stabilise durabil frontiera pe linia Dunării, se accentuau rapid.

La aproape 150 de ani de la dispariția lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: “Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Raidurile de jaf ale dacilor asupra lumii romane au început încă din vremea împăratului Octavianus Augustus şi au continuat până în timpul lui Domițian.

Răspunsul roman a fost reprezentat de câteva expediţii de pedepsire, cu mai mult sau mai puţin succes, crearea unei flote a Dunării, ridicarea unor castre de-a lungul fluviului, precum și transmutarea de populaţie dacică de la nord la sud de Dunăre în două ocazii. Conflictul deschis între romani și daci a început în momentul în care romanii aveau probleme cu marcomanii pe linia Dunării de Mijloc. În vreme ce trupele romane erau concentrate în acele zone, la sud de Dunăre, dacii au întreprins un atac, neprovocat, distrugător la sud de Dunăre Distrugerile au fost masive, în cursul invaziei fiind ucis guvernatorul provinciei Moesia.

Răspunsul roman s-a încheiat cu o înfrângere de către daci. Este vorba despre campania lui Cornelius Fuscus, unul dintre cei doi comandanţi ai cohortelor pretoriene. Acesta a fost momentul în care Diurpaneus, şef militar de mare valoare, şi-a dobândit supranumele de Decebal. Înfrângerea lui Fuscus a provocat o nouă reacţie romană, de data aceasta sub comanda unui experimentat general, Tettius Iulianus, soldându-se cu victoria romană de la Tapae. În urma acesteia s-a încheiat prima pace între Roma şi daci. De fapt, pentru romani, era repetarea unei vechi experienţe a alianţelor, dacii devenind foederați, adică aliați ai Romei. În schimb primeau subsidii, ajutor logistic și instructori militari.

Împăratul Traian a considerat că spaţiul dacic, chiar în condiţiile existenţei unui tratat de alianţă, nu prezenta siguranţă pentru Imperiul Roman. Ce i-a interesat în primul rând pe romani a fost Podişul Transilvaniei şi posibilitatea dezvoltării sistemului de apărare între Aquincum şi zona gurilor Dunării. Se crede că pretextul atacului au fost plângerile sarmaţilor yazigi la adresa lui Decebal, plângeri adresate aliaților lor, romanii. Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. — Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului.

Decebal cel mai important Regele al dacilor
Decebal cel mai important Regele al dacilor
Decebal cel mai important Regele al dacilor

Sursa — https://adevarul.ro/locale/botosani/cine-fost-adevarat-decebal-misterele-ultimului-rege-dacilor-mai-temut-adversar-traian-renumit-vitejie-viclesuguri-1_57ecea705ab6550cb81cc73f/index.html

Sursa — https://istoriesinumismatica.wordpress.com/tag/portretul-lui-decebal/

Sursa — https://ro.historylapse.org/diurpaneus-decebal#general