Curtea Domnească de la București – Palatul Voievodal Curtea Veche

Spread the love

Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche păstrează cele mai vechi mărturii istorice din Bucureşti, care datează din secolul al XIII-lea. Dar cel mai important lucru îl reprezintă continuitatea locuirii acestui spațiu timp de peste 500 de ani. Foarte puţine locuri din Bucureşti au această valoare istorică. Muzeul este organizat în incinta Curţii Domneşti, reşedinţă a principilor Ţării Româneşti începând din secolul al XIV-lea. Muzeul Curtea Veche este cel mai vechi monument medieval din Bucureşti. Între anii 1459 și 1660, Bucureştiul a fost reşedinţa domnitorilor Ţării Româneşti, în paralel cu vechea capitală a Târgoviştei, iar după anul 1660 a rămas capitală unică.

Perioada de glorie a Curţii Domneşti a fost în timpul domniei lui Constantin Bracoveanu (1688-1714), când suprafaţa palatului și a grădinilor însumau 25 ooo mp., într-un perimetru delimitat azi, la sud, de râul Dâmboviţa, la vest de străzile Smârdan şi Şelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de Bulevardul I.C. Brătianu. După anul 1798, acest perimetru a fost licitat, iar pe locul său au apărut străzi şi cartiere moderne. Muzeul a fost amenajat între anii 1969 și 1974 şi păstrează, în cea mai mare parte, amprenta istorică a secolului al XVIII-lea, precum şi fragmente de ziduri din timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462), alături de fundaţiile primei reşedinţe din secolul al XIV-lea.

Cetatea Bucureşti sau Cetatea Dâmboviţei a fost construită de Vlad Ţepeş, între anii 1458 şi 1459. Ea constituie nucleul viitorului palat voievodal, care, în faza iniţială, îi va reproduce conturul exterior. Era alcătuit dintr-un parter cu plan dreptunghiular, desfăşurat în jurul unei curţi şi dintr-un subsol de aceeaşi formă. A fost distrus, parţial, în 1470, în urma unui asediu.

Perioada Constantin Brîncoveanu — La sosirea pe tron, Constantin Brâncoveanu dobândea un edificiu deja impunător.
Aceasta nu la oprit pe domn să-i desăvârşească aspectul. Faţada a capătat, la sud, două foişoare legate printr-o loggia. Urmele foişorului mare se află, acum, marcate pe peluza de la extremitatea de vest a palatului. Materialul litic recuperat (din care o coloană a fost montată, relativ recent, pe actuala terasă, în zona fostei loggia) dă imaginea eleganţei lor. În dreptul loggiei, jumătatea de sud a palatului era ocupată de sala tronului (divanul mare), din al cărei perete de nord se păstrează un fragment, spre est se afla spătăria mică, zidită încă din vremea predecesorului său şi, spre vest, un mic apartament domnesc, azi dispărut.

Dincolo de divanul mare, un culoar ducea spre intrarea în paraclisul lui Grigore Ghica, căruia Brâncoveanu, încă din primii ani ai domniei, îi adăugase o turlă şi o tâmplă şi îl zugrăvise. Edificiul a căpătat şi un nou nivel, dar datele despre el sunt lacunare. Se păstrează doar doi pereţi (unul deasupra divanului mare, altul deasupra spătăriei mici). Adăugarea acestui nivel a antrenat modificări în subsol, unde zidării noi, menite să sporească capacitatea sistemului de boltire, închid o parte din arcele longitudinale de descărcare, întregesc stâlpii cruciformi şi lăţesc arcele dublou existente.

Anterior intervenţiilor întreprinse în perimetrul palatului, Brâncoveanu construise o nouă casă domnească „pe stâlpi de piatră” (folosiţi, ulterior, la parterul unei locuinţe din sec. XIX, păstrat până astăzi). Peretele de est al acestei case domneşti, din care se conservă doar un fragment, era şi limita de est a complexului de clădiri ce constituia palatul brâncovenesc. În timpul lui Constantin Brâncoveanu două porţi oficiale permiteau accesul în curte: Poarta de Sus (la intersecţia cu Str. Iuliu Maniu) şi Poarta de Jos care era în faţa Hanului lui Manuc. Fiecare poartă era apărată de câte un turn de strajă, iar curtea era împărţită în mai multe curţi interioare. Cercetările arheologice au descoperit zidurile de incintă ridicate de domnitor, construite din cărămidă, care înconjurau curtea, în mijlocul hanului lui Manuc, zid care a fost descoperit recent şi pe strada Gabroveni.  

Muzeul “Curtea Veche” aflat în centrul Bucureștiului — Muzeul “Curtea Veche” aflat în centrul Bucureștiului, ocupă o suprafaţă de circa 3500 mp, la nord de strada Franceză. Muzeul se învecinează la est cu Biserica Buna Vestire, ctitorită în secolul al XVI-lea de Mircea Ciobanul, la sud-est cu Hanul lui Manuc, iar la nord-vest cu Crama Domnească şi Curtea Sticlarilor. Mai pe scurt, istoria construirii Curţii Vechi poate fi grupată în următoarele etape : — CETĂŢUIA (secolul al XIV-lea) , din care se păstrează doar fundaţiile, din zidărie de cărămidă cu blocuri de piatră. Cetăţuia a fost distrusă de un incendiu, în prima jumătate a secolului al XV-lea.

CETATEA BUCUREŞTI sau CETATEA DÂMBOVIŢEI a fost construită de Vlad Ţepeş, între anii 1458 şi 1459. Ea constituie nucleul viitorului palat voievodal, care a fost distrus parţial, în 1470, în urma unui asediu. CETATEA NOUĂ s-a construit pe ruinele cetăţii lui Vlad Ţepeş, între 1476 şi 1480, de Laiotă Basarab. PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA MIRCEA CIOBANUL este început de Mircea Ciobanul în prima sa domnie (1545-1554). El se înscrie în conturul cetăţilor precedente, dar, prin suprimarea curţii interioare şi prin extinderea subsolului pe toată suprafaţa construcţiei, îşi modifică esenţial planul.

PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA PĂTRAŞCU CEL BUN – În vremea lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), palatului voievodal i s-a adăugat o casă domnească, dincolo de extinderea făcută de Laiotă Basarab la mijlocul secolului anterior.PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA MATEI BASARAB. Palatul şi-a păstrat aspectul din vremea lui Mircea Ciobanul şi Pătraşcu cel Bun până spre sfârşitul sec. Al XVI-lea. Dar evenimentele dure (războaie, jafuri) la care este supus în repetate rânduri îl marchează puternic. La venirea pe tron a lui Matei Basarab (1632-1654), palatul era în pragul ruinării. Matei Basarab i-a rezidit, probabil, parterul şi i-a consolidat, pe alocuri, sistemul de boltire din subsol.

PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA GRIGORE GHICA. După incendiul şi jaful turcesc din 1660, palatul, grav avariat, este reparat şi, parţial, modificat de Grigore Ghica. — PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA ŞERBAN CANTACUZINO (1678 -1688). Încă de pe vremea când era ispravnicul lui Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino se ocupă de construirea unui corp de clădire la nord de palat. La începutul secolului al XVIII-lea, un incendiu îl avariază puternic şi este parţial abandonat. În perioada domniei, Şerban Cantacuzino restructurează complet spaţiul construit încă din secolul XV de Laiotă Basarab, cuprins între zidul cetăţii lui Vlad Ţepeş şi casele domneşti ridicate de Pătraşcu cel Bun în secolul XVI.

Acum se zideşte şi se pictează Spătăria cu stele – Spătăria mică – boltită cu un cilindru cu penetraţii, denumită pentru acest motiv, în actualul circuit muzeal, Camera cu lunete. Tot acum, la sud de casele lui Pătraşcu cel Bun, se ridică o încăpere din care au rămas numai fundaţiile. Şerban Cantacuzino s-a îngrijit, mai mult ca oricine până la el, şi de aspectul decorativ al palatului. Din păcate, doar mărturiile scrise atestă acest lucru.

PALATUL VOIEVODAL – PERIOADA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714). La sosirea pe tron, Constantin Brâncoveanu dobândea un edificiu deja impunător. Aceasta nu-l opreşte pe domn să-i desăvârşească aspectul. Faţada capătă, la sud, două foişoare legate printr-o loggia. Urmele foişorului mare se află, acum, marcate pe peluza de la extremitatea de vest a palatului. Materialul litic recuperat dă imaginea eleganţei lor. Jumătatea de sud a palatului era ocupată de sala tronului (divanul mare), din al cărei perete de nord se păstrează un fragment, spre est se afla spătăria mică, zidită încă din vremea predecesorului său şi, spre vest, un mic apartament domnesc, azi dispărut.

Dincolo de divanul mare, un culoar ducea spre intrarea în paraclisul lui Grigore Ghica, căruia Brâncoveanu, încă din primii ani ai domniei, îi adăugase o turlă şi o tâmplă şi îl zugrăvise. Edificiul a căpătat şi un nou nivel, dar datele despre el sunt lacunare. Anterior intervenţiilor întreprinse în perimetrul palatului, Brîncoveanu construise o nouă casă domnească ,,pe stâlpi de piatră” (folosiţi, ulterior, la parterul unei locuinţe din secolul al XIX-lea, păstrat până astăzi). Peretele de est al acestei case domneşti, din care se conservă doar un fragment, era şi limita de est a complexului de clădiri ce constituia palatul brâncovenesc.

DECLINUL PALATULUI. PERIOADA FANARIOTĂ. Incendiile din 1718 şi 1719 , războiul ruso-austro-turc din 1736-1739, cutremurul din 1738, războiul ruso-turc din 1768-1774, dar, mai ales, lipsa de fonduri şi lipsa de interes din timpul domniilor fanariote conduc la declinul Curţii Domneşti. După 1775, când Alexandru Ipsilanti îşi construieşte case noi pe dealul Spirii, lângă mănăstirea lui Mihai Vodă, Curtea Domnească de pe malul Dâmboviţei se va numi Curtea Veche. O ultimă încercare de a salva palatul a fost întreprinsă de Nicolae Mavrogheni (1786-1791). Dar el n-a reuşit să facă mai mult decât modificări minore în subsol, consolidând câteva arce slăbite.

În 1798, Constantin Hangerli parcelează şi vinde la mezat tot terenul-liber sau construit al Curţii Vechi. De acum încolo,câţiva ani se va dărâma şi se va construi fără discernământ. În 1847, după marele incendiu care a mistuit tot Bucureştiul, din vechile edificii ale Curţii Domneşti, rămâne doar biserica Buna Vestire. În a doua jumătate a secolului XIX, zona este tăiată de străzi noi, se deschid magazine comerciale dar, între cele două războaie, magazinele încep să fie înlocuite cu depozite şi zona decade din nou. Între 1967 şi 1972, palatul voievodal a fost restaurat. Lucrările de restaurare, conduse de arh. N. Pruncu, au urmărit constituirea vestigiilor palatului într-un muzeu. Datorită amplasării în Centrul vechi al Capitalei, în ultimul timp zona a devenit potrivită pentru includerea într-un circuit turistic şi cultural.

Istoric Biografic — Acest articol se referă la prima Curte Domnească din Bucureşti, folosită drept Curte Domnească până în secolul al XVIII-lea, pentru a doua Curte Domească, situată în Dealul Spirei, vezi Curtea Nouă. Pentru muzeul amplasat pe ruinele Curţii Domneşti, vezi Muzeul Curtea Veche. Curtea Veche este prima curte domnească din Bucureşti şi a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus întregul Bucureşti şi după cutremurul din 1738. Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, o biserică (Biserica „Buna Vestire”, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche), case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. 

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curţii, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureştiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân.  undeva la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului a XV-lea. După cele două calamităţi din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea şi clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat şi un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

O Mica Descriere — Curtea domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei, Calea Moşilor. De-a lungul timpului oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că veche curtea domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Râului Dâmboviţa, iar în celelalte puncte cardinale de ziduri puternice. Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse.

Prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construieşte o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă şi era înconjurată de şanţ de apărare. În secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân şi o ridică la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte. Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la Bucureşti. Deşi pentru o perioadă de timp s-a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcţii din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri şi refaceri de-a lungul timpului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la Vlad Ţepeş, de la Basarab cel Tânăr şi până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu. Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureştilor, o cetăţuie situată pe malul nordic al Dâmboviţei. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafaţă de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal şi era înconjurată de un şanţ lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Ţepeş le scria braşovenilor cerându-le meşteri în zidirea cetăţilor. Într-un document din 10 august 1460 Vlad Ţepeş aminteşte de ex castro fluvi Domboviche. Conform acestor date Ion Ionaşcu şi Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcţie din lemn cu întărituri de pământ, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman. Deşi nu s-au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Ţepeş între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetăţuie de pe malul Dâmboviţei. Nu sunt cunoscute date despre importanţa cetăţii pentru apărarea Ţării Româneşti, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din Bucureşti, numită în cronica lui Ştefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,’’cetatea de scaun Dâmboviţa’’.  După un asediu care a durat câteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăseşte fortificaţia în toiul nopţii. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopiseţului lui Grigore Ureche, Ştefan a dobândit Cetatea Dâmboviţei punând mâna pe toate avuţiile lui Radu cel Frumos chiar şi pe fiica acestuia Voichiţa. Ştefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ştefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureştilor şi o cucereşte ajutându-l pe Vlad Ţepeş să revină la domnie. În acest fel, Ştefan şi-a plătit datoria pe care o avea faţă de Vlad Ţepeş, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigaşul părintelui lui Ştefan. În perioada următoare Vlad Ţepeş dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie braşovenilor cerându-le ajutor în reconstruirea cetăţii din Bucureşti. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum BokoryschaBocerestyaBocoresth

După doar câteva săptămâni de domnie Vlad Ţepeş cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Cetatea Bucureştilor urcând din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Ţepeluş. Basarab cel Tânăr în toţi cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Ţepeş apelează la meşterii braşoveni şi reconstruieşte cetatea Bucureştilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetăţii în acestă perioadă este atestată şi prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi.  Deşi din această perioadă s-au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar câteva amintesc de refacerea cetăţii, astfel că informaţii detaliate despre cetate nu s-au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun Bucureşti, iar alt document emis de vornicul Neagu aminteşte de castro Bokorestch. Sursele principale în aflarea câtorva date despre înfăţişarea curţii din această ultimă perioadă sunt descoperirile arheologice.

Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăţi din bolovani de râu şi cărămidă, întinsă pe o suprafaţa totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală şi parterul înalt al castelului, situat pe nişte pivniţe şi hrube foarte încăpătoare şi curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafaţă de peste 100 mp.  Deşi de-a lungul istoriei mulţi din domnii Ţării Româneşti au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgovişte, unii din ei au folosit şi cetatea Bucureştilor ca cetate de scaun. Este şi cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deşi avea Curtea Domnească la Târgovişte semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureştilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureştilor.

Curtea Domnească de la București – Palatul Voievodal Curtea Veche

Sursa — https://www.bucuresti-centenar.ro/curtea-veche/

Sursa — https://curti-brancovenesti.patrimoniu.ro/date-istorice/curtea-domneasca-de-la-bucuresti

Sursa — https://muzeulbucurestiului.ro/palatul-voievodal-curtea-veche.html

Sursa — http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Curtea_Veche