Costumul Popular – Scurta Istorie a Portului Popular Traditional Romanesc

Spread the love

Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor.Scurta istorie a portului popular traditional romanesc — Costumul popular este, poate, una dintre cele mai importante marturii ale culturii unui popor.

In ceea ce priveste Romania, de-a lungul deceniilor de evolutie a portului traditional, progresele s-au evidentiat mai putin in modificari semnificative ale croielilor, cat mai ales intr-o continua infrumusetare a pieselor de baza.Astfel, de-a lungul timpului, elementele principale distinctive ale costumului popular romanesc au ramas camasa (piesa de baza), purtata atat de barbati, cat si de femei, respectiv itarii (specifici costumului barbatesc) si fota sau catrinta (prezente in protul traditional al femeilor). Alte piese vestimentare romanesti includ, de asemenea, sarica, dar si pieptarul, confectionat din piele de animal, sau caciula influentata de daci – toate acestea fiind specifice sezonului rece.

Desi elementele principale ale portului popular romanesc nu s-au schimbat foarte mult din punctul de vedere al croielii, in schimb atunci cand vine vorba de ornamentatie, modelele s-au diversificat de-a lungul timpului, existand in prezent stiluri diferite pentru toate regiunile din tara noastra. Cea mai veche marturie iconografica a portului popular traditional romanesc este reprezentata de figurine ceramice din zona Craiovei, datand din neolitic si despre care cercetatorii considera ca reproduc decorul costumului popular. De asemenea, numeroasele dovezi arheologice, datate din epoca bronzului, atesta podoabe precum salbele purtate la gat, dar si cusaturile de pe haine, statuetele avand desenate croiala pieselor vestimentare precum camasa, catrinta sau opregul cu ciucuri lungi.

Costumul popular – Scurta istorie a portului popular traditional romanesc

In acceptiunea specialistilor, costumul popular traditional romanesc a trecut prin diferite etape de-a lungul istoriei. Astfel, initial s-a diferentiat de cel al popoarelor vecine, creandu-se, de asemenea, si stiluri si motive pentru diferitele zone ale tarii, dar si cromatici si modele pentru categorii de varsta, categorii sociale etc. In a doua etapa, care a avut loc in plina dezvoltare economica si industriala, materialele industriale au inlocuit textilele casnice. Totodata, au aparut piese cu influenta oraseneasca: de exemplu, marama alba a fost inlocuita de naframa.

In a treia etapa, portul popular a inceput sa fie inlocuit treptat de hainele „orasenesti” si sa nu mai fie purtat in mod regulat, la treburile casnice. Astazi, portul popular se foloseste pentru valorificarea traditiilor artistice, dar si la evenimente sau sarbatori locale din regiunile unde se pastreaza datini si obiceiuri stravechi. Cu toate acestea, in prezent exista un ijnteres din ce in ce mai mare pentru sustinerea si promovarea identitatii nationale romanesti, vizibila nu numai prin „restaurarea” unor sarbatori precum Dragobetele, ci si prin interesul pentru vechile elemente si motive ale portului traditional romanesc. Astfel, iia romaneasca a reintrat in tendintele modei, iar din ce in ce mai multi desgineri romani lanseaza haine cu modele traditionale romanesti.

Semnificaţia costumului popular românesc — Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor. În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular s-au înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost cămaşa, purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei.

Costumul bărbătesc avea o piesă specifică, şi anume iţarii, iar cel femeiesc fota sau catrinţa.Dintre hainele pentru sezonul rece este sarica, dar şi pieptarul, confecţionat din piele de animal sau căciula, moştenită de la daci. În evoluţia portului popular se evidenţiază trei etape.În prima etapă portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diferenţiat local pe categorii de vârstă şi zonal prin preferinţele pentru anumite tehnici, motive, etc. Cea de a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească.Materialele industriale au înlocuit textilele casnice.

Piesele de influenţă orăşenească au apărut ca protectoare ale celor tradiţionale (bluza peste cămaşă, năframa în locul maramei albe, etc ) Curând, piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic, şi mai apoi în portul de sărbătoare. Declinul portului traditional s-a accentuat în mai multe zone odată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a legăturilor cu oraşele. La părăsirea portului traditional românesc a contribuit şi ţărănimea înstărită , care în lupta pentru avere şi din dorinţa de evidenţiere a adoptat costumul orăşenesc.În cea de a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se mai foloseşte în mod regulat sau la treburile agricole.

Portul se mai foloseşte local pentru valorificarea tradiţiilor artistice sau la evenimente şi sărbători, în regiuni ale ţării unde se mai păstreză datinile şi obiceiurile străvechi. Grija omului pentru înfăţişare şi atenţia acordată aparenţelor a constituit dintotdeauna un element definitoriu pentru umanitate. Cu toate că moda se schimbă de la an la an şi omul cade pradă adesea tentaţiei de a i se plia, vestimentaţia este transformată pentru a purta mesaje sociale, morale, estetice, de ierarhie socială.

Veşmântul apare menţionat încă din mitul originii, secvenţa expulzării Evei şi a lui Adam din grădina Edenului. Haina are aici două înţelesuri: poate fii considerată un dar divin, dar de asemenea simbolizează decăderea finite umane.Frunza de smochin reprezintă în acelaţi timp conştientizarea goliciunii, dar şi recunoaşterea păcatului. De-a lungul timpului, veşmântul primeşte semnificaţie socială, devenind o modalitate de a cunoaşte rangul şi ierarhia. Podoabele, materialele, culorile, croiala, devin elemente ale costumului prin care societatea interpretează apartenenţa purtătorului. De asemenea, haina transmite emoţii şi semtimente.

De exemplu, albe sau negre, hainele de doliu transmit durerea rudelor, iar în anumite comunităţi reprezintă un mod de a-i proteja pe cei vii de spiritele morţilor. Desluşirea mesajului social al costumului popular implică o atentă citire a tuturor semnelor existente (forme, culori, accesorii, etc). Costumul popular comunică şi date de ordin naţional, fiecare popor arborandu-şi portul tradiţional ca şi drapelul, ambele având aceeaşi valoare simbolică. Ca element utilitar, costumul se raportează la condiţiile geografice şi de climă, la ocupaţii şi meşteşuguri.Ca element de podoabă, el este legat de cele mai importante ceremonii din viaţa purtătorului.

Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte.Pentru mult timp, lungimea cămăşii a fost impusă de moravuri şi s-a menţinut ca simbol al dependenţei sexului feminin. De la naştere şi până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului şi la sărbători. Ea îndeplinşte, de asemenea, rolul de marcă socială, în cadrul societătii rurale.Există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a Paştelui şi Crăciunului, cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor, a naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa morţii.

Pentru ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau evenimentele cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu indicaţiile şi interdicţiile moştenite prin tradiţie. În cazul unei logodne, dacă fata accepta, era obligată sa ţeasă şi să brodeze cămaşa de mire şi năframa. Cămaşa de mire urma ca mai târziu să fie folosită ca prima cămaşă a pruncului sau cămaşa de înmormântare a soţului. Năframa era legătura celor doi tineri în faţa lui Dumnezeu, prin participarea ei la ceremonia nunţii, ca semn al fertilităţii (fiind purtată de mire la încingătoare), dar şi al unirii celor doi pe lumea cealaltă, aceasta pe parcursul vieţii stând la icoana din casa, iar la moartea soţilor împărţindu-se în jumătate pentru fiecare.

Trebuie menţionată şi cămaşa de soacră, lucrată de mireasă, ca dovadă a îndemânării şi talentului acesteia. În unele zone etnografice, îmbrăcarea anumitor piese de portde către mireasă , în ziua nunţii, era obligatorie. În Teleorman, miresele purtau ca piesă obligatorie cojocul cu creţ sau cu clini, cu sau fără mâneci, lung până sub genunchi, decorat cu motive vegetale, realizate cu ihră albă si verde. În sudul ţării, miresele înstărite purtau pe cap un fes de pâslă cu ciucure negru. În Mehedinţi, era obligatoriu ca mireasa şi naşa să poarte vâlnicul roşu, cu care se şi înmormântau.

Cămaşa mamei era brodată cu semnul crucii, iar în timpul naşterii, în tivul cămăşii erau cusute talismane- usturoi sau busuioc. Cămaşa lăuzei trebuia brodată cu cruci roşii în dreptul sânilor pentru a proteja simbolic laptele. Scutecele şi cămaşa pruncului erau croite din cămaşa de mire a tatălui, pentru a-l proteja de duhurile rele cu forţa tatălui. Înmormântarea a fost însoţită dintotdeauna de o serie de practici şi credinţe. În acest context apare şi piesa vestimentară, cămaşa mortului.Croită ca un sac, cămaşa era prevăzută cu patru orificii sub formă de cruce, cu care era îmbrăcat defunctul pentru a nu se transforma în strigoi.

Sărbătorile de peste an impun o serie de semne şi simboluri, care implică vestimentaţia. De exemplu, cămaşa de Drăgaică, purtată în cadrul unui rit agrar numit „Sânzienele”, era cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre, ale celei mai mândre şi mai harnice fete, aleasă Drăgaica. „Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul unei vechi organizaţii militar-populare. La cămaşa de june, purtată de vătaf, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete şi mărgele, cămaşa cântărind în final aproape 10kg.

Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului. Diferenţa de sex este marcată mai ales de piesa de bază a costumului- cămaşa, încreţită la gât pentru femei şi dreaptă pentru bărbaţi. Dar, în funcţie de anotimp, atât femeile, cât şi bărbaţii, poartă peste cămaşi pieptare, cojoace şi haine mari de blană. Fiecare grup social sau nivel de vârstă îşi are codul său de simboluri.Aceste atribute vestimentare se subliniază prin găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Diferenţele de vârstă şi stare civică erau marcate în primul rând prin pieptănătura şi acoperământul capului.

Fata care ieşea la horă pentru prima dată îşi împodobea părul cu ciucuri multicolori, cununiţe din flori artificiale sau naturale, mărgele, agrafe din os cu pietre colorate. În zona Tării Zarandului, fetele ajunse la vârsta căsătoriei îşi puneau brâul. Bogăţia ornamentală şi cromatica se amplifică odată cu vârsta, culminând cu portul mirilor şi ajungând la un colorit sobru la bătrâni. Un alt aspect care făcea diferenţa este cel legat de ocupaţia purtătorului.Plugarul la câmp se îmbrăca cu haine comode şi sumare, iar ciobanul cu şubele miţoase, ferindu-l de intemperii. Cămaşa bărbătească cu barburi sau cămaşa mocănească este un element de port păstoresc.

Există cămăşile păcurăreşti ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă. În timp, vestimentaţia a devenit un simbol al superiorităţii economice. Din dorinţa de a se individualiza de categoria oamenilor săraci, locuitorii avuţi ai satelor au modificat morfologia câmpurilor decorative şi vor introduce piese de la oraş, făcând din haine un mod de afirmare a poziţiei lor sociale şi economice. În Gorj se găseşte o variantă specială a costumului bărbătesc schileresc. Lansat în sec. XIX , acest tip de costum s-a dezvoltat pe vechiul port tradiţional, căruia i s-au adăugat înflorituri cu găitane şi aplicaţii de stofă colorată.

În zona minieră a Abrudului , femeile înstărite purtau în zilele de sărbătoare câte 2 pieptare: unul scurt, strâns pe talie, altul lung, cu clini laterali, realizaţi cu fir de aur. Remarcabile sunt cămăşoaiele olteneşti , purtate numai de femeile bătrâne sau cămăşile brodate cu mărgele şi paiete, lucrate de femeile din sat pentru învăţătoare, preoteasă sau nevasta primarului, devenind astfel mărci sociale. Costumele din Argeş, costume de la curte se remarcă prin abundenţa firului metalic şi paietelor, prezente pe toate componenetele sale. Costumul de femeie din Muscel, care între anii 1890-1910 pătrunde şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală.

Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de port popular cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale. În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.

Portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă. În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.

Vechi marturii despre costumul popular romanesc — Costumul popular apartine unui domeniu de mare complexitate al artei populare romanesti. Prin rolul ce il detine imbracamintea in existenta omului, costumul popular reprezinta un document de viata, descifrarea si analiza elementelor din care se compune, fiind in masura sa elucideze importante probleme de etnogeneza. Despre portul popular romanesc din trecut avem putine documente istorice, iar din materialul real, ne-ar putea ajuta in munca de urmarire a etapelor de dezvoltare, prin care a trecut costumul taranesc, nu s-au pastrat decat putin din secolul al XVIII-lea si ceva mai mult din secolul al XIX-lea.

Astfel ne lipseste veriga de legatura intre multe secole din trecut, ceea ce face mai anevoios studiul portului popular sub aspect istoric. Adevarata „carte de identitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale Rom?niei, costumul popular traditional s-a constituit in urma unui indelungat proces de creatie. Nenumarate vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice si etnografice atesta continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultura si civilizatie ale romanilor si stramosilor acestora in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Cele mai vechi marturii despre costum dateaza: — 1. din perioada neolitica si epoca bronzului. Desenele geometrice de pe corpul unor idoli de lut (Venus de la Craiova si figurinele descoperite in necropola de la Carna, Oltenia)au fost interpretate de reputati specialisti, precum Al. Tzigara-Samurcas si Vladimir Dumitrescu, ca fiind posibile ornamente de pe vesmintele acelor vremuri. Acelasi lucru se poate spune si despre figurinele descoperite mai recent, care apartin culturii Garla Mare (1600 -1150 ?.Ch), jud. Mehedinti, Oltenia.

2. Alte marturii iconografice referitoare la portul stramosilor daci ne parvin din perioada antichitatii romane, prin intermediul a doua monumente celebre: Trophaeum Traiani (108-109 d.Ch.) din comuna Adamclisi, Dobrogea, Rom?nia si Columna lui Traian (113 s.Ch.) de la Roma, Italia. Fiecare dintre acestea, dupa cum sublinia arheologul rom?n Alexandru Odobescu, conserva imaginea sapata in piatra a unor costume barbatesti si femeiesti care prezinta frapante similitudini cu portul contemporan al taranilor de la munte.

Costumul barbatesc era alcatuit din caciula tuguiata, camasa cu despicatura in parti de la nivelul coapsei in jos, itari stramti sau incretiti, cu cute transversale sau oblice, cioareci, curea cu catarama dreptunghiulara sau usor rotunjita, gluga, un fel de suman relativ str?mt, si opinci. In afara de aceste piese care fac parte integranta din portul rom?nesc (cu exceptia camasii cu slit care a dainuit numai pana la inceputul secolului nostru), dacii mai purtau o pelerina, ca si o haina cu maneci, scurta, cu incretituri, in genul pufoaicei, care nu s-a pastrat la romani.

Costumul purtat de femeile dace, reprezentat pe metopele LIII si LIV ale monumentului de la Adamclisi, este specific tinutei de vara. Camasa are incretite pe langa gat, pe un fir de ata, toate bucatile de panza ce formeaza fata, spatele si manecile acesteia, croiul fiind specific atat dacilor, cat si ilirilor. De la talie in jos, corpul femeii este acoperit cu o tesatura care il infasoara strans: fota (se regaseste pana in zilele noastre in portul popular moldovenesc si muntenesc, iar procedeul de asamblare a foilor de panza ce formeaza camasa (brezaraul) este identic cu cel folosit, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Moldova de Nord).

Este de mentionat ca opinca apare la daci atat sub tipul „Adamklissi”(careia azi ii corespunde opinca din Tara Lovistei), cat si al celei cu limba, ilustrata pe stela de la Histria. Cea de-a doua varianta de costum femeiesc dacic, reprezentata de reliefurile coloanei lui Traian, reprezinta un port mai cautat: parul lung, pieptanat simplu, este acoperit cu o naframa, iar locul camasii il ia un vesmant cu o larga drapare pe un jupon. Extraordinara asemanare intre costumul dacic si iliric si cel romanesc, care merge pana la suprapunerea exacta, constituie dovada ca geneza portului romanesc este traco-ilira. In perioada feudala, portul popular romanesc isi pastreaza aceleasi forme, pe care le regasim pana in contemporaneitate.

3. Cercetarile arheologice indreptate inspre cultura epocii feudale au scos la iveala citeva fragmente de tesaturi, dintre care broderiile din secolele al XV-lea si al XVI-lea gasite la Cetatea Sucevei, ne arata modul de ornamentare a camasii, cu puncte de cusatura motive identice cu cele gasite si astazi in ornamentica textilelor populare romanesti. Arta broderiei se cultiva intens la curtile voievozilor moldoveni si munteni, in serviciul ei punandu-se doamna, domnitele si toate femeile curtii. („Culegere de cusaturi populare”, Leocadia Stefanuca).

4. Valoroase documente pentru studiul costumului sunt picturile murale ale ctitorilor din bisericile Olteniei si Munteniei, unde numeroase chipuri de tarani apar imbracati in hainesimilare cu cele purtate astazi. — 5. Urmeaza scrierile cronicarilor cu prezentari ale ocupatiilor obiceiurilor, legate de imbracaminte, diverse documente care ne semnaleaza date asupra unor sisteme tehnice sau materiale (ca pivele de dimie, torcatoriile, importurile de fire de cusut etc.), tranzactii comerciale, foi de zestre, care toate ne ofera informari asupra istoricului portului popular.

6. Pretioase documente constituie si notele de drum ale calatorilor straini, care prin descrieri de detalii si mai ales prin ilustratii, ne ajuta la identificarea, pe linie istorica, a unor piese de port. Dupa cum am aratat aceste dovezi insirate peste veacuri si milenii(desi cu mari goluri intre ele), ne inlesnesc totusi cunoasterea elementelor de baza ale portului popular si intelegerea evolutiei morfologice care a dat costumului forma sa de astazi.

7. Dar cea mai valoroasa sursa de informare o constituie materialul etnografic real pastrat in muzee si, mai ales, pe care-l gasim in cercetarile pe teren. Prin analizarea formelor de port, ce apar intr-o anumita zona, prin analogiile cu variantele acestora din alte zone, raportate la formele traditionale, vom reusi sa stabilim caracterul specific al costumului taranesc, locul detinut de acesta in viata poporului si rolul pe care il are in edificarea culturii si artei noi.

Costumul popular s-a dezvoltat odata cu istoria poporului roman, fiind expresia traditiilorformate de-a lungul veacurilor. Legatura stransa intre imbracaminte si conditiile deviata ale omului constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale portului popular. Desi portul romanesc are o structura de baza unitara el a primit pe parcursul istoriei aspecte diverse de la o regiune la alta.

Costumul popular – Scurta istorie a portului popular traditional romanesc

Sursa — http://www.1asig.ro/Scurta-istorie-a-portului-popular-traditional-romanesc-articol-3-53338.htm

Sursa — https://www.timpul.md/articol/%20semnificatia-costumului-popular-romanesc-57032.html

Sursa — https://www.traditii.pancarpatica.ro/ari2_993-vechi_marturii_despre_costumul_popular_romanesc.html