Cei trei fii ai zăpezilor: Husky, Samoyed si Akita Inu

Spread the love

Husky, nordicul cu ochi albaştri, Akita Inu, idolul Japoniei şi Samoyed, câinele Siberiei sunt adevăraţii ”fii ai zăpezii”.Husky, nordicul cu ochi albaştriHusky Siberian  originar din Siberia, ne încântă cu agilitatea şi inteligenţa lui.În trecut, câinii din rasa Husky Siberian erau puşi la sanie de către localnici pentru că erau rezistenţi şi puteau parcurge distanţe mari. Astăzi, câini din această rasă nu mai sunt folosiţi pentru tracţiune, ci pentru cursele de câini, unde nu-i poate întrece nici o altă rasă,  ieşind mereu pe locul întâi. Husky este foarte prietenos cu oamenii şi foarte activ. Sunt buni vânători, însă prezintă un adevărat risc pentru hamsteri sau alte animale mai mici.

Eroii Nordului: legendele adevărate ale câinilor de sanie — Povestea câinilor de sanie este fără doar şi poate, una veche şi interesantă. Vine din vremuri de mult apuse când primii oameni de-abia ieşiseră din peşteri şi se aventurau în cucerirea Nordului.Câinele, primul animal domesticit, le-a fost atunci de mare ajutor. Astăzi, situaţia nu s-a schimbat prea mult în tărâmurile nordice. Acolo, supravieţuirea unor întregi comunităţi umane depinde de prezenţa unor rase de câini speciale, adaptate perfect nu doar traiului, dar şi efortului fizic prelungit în ţinuturile unde iarna temperatura coboară deseori sub -30 grade Celsius.

Tot acolo, se organizează cele mai spectaculoase şi solicitante întreceri pentru tandemul-om animal. Celebrele competiţii pentru câinii de sanie au ajuns astăzi la un nivel asemănător cu cel din sporturile profesioniste. — Câinii care ne-au îmblânzit Nordul — Nesfârşitele tundre şi ţinuturi glaciare din Arctica au fost colonizate de oameni doar după domesticirea câinilor. Primii oameni care au creat şi selecţionat mai apoi rase de câini specializate pentru trasul săniilor, au fost triburile native care trăiau de milenii în tundrele din Siberia, Alaska, Groenlanda, Canada şi Scandinavia.

Sânii câinilor pe lacul Baikal, experiență siberiană sălbatică și distractivă

Când sotniile căzăceşti au cucerit şi anexat Siberia şi Alaska, au descoperit culturi locale care au îşi datorau prezenţa şi existenţa câinilor de sanie. Aceeaşi situaţie de la faţa locului a fost întâlnită şi de primii pionieri americani care s-au aventurat în ţinuturile virgine din Canada şi Alaska. Nimeni altul decât Alfred H. Brooks, şef al US Geological Survey (Teritoriul Brooks a fost numit în onoarea sa), scria edificator la începututl secolului trecut:

„Nenumărate generaţii de amerindieni din Alaska au folosit câinii de sanie pentru transport şi vânătoare. Câinele de sanie a avut în aceste ţinuturi îngheţate rolul şi însemnătatea pe care yakul o avea în Tibet, cămila în Sahara sau lama în Peru.”Cu mult înainte de primele contacte cu exploratorii ruşi, din anul 1732, populaţiile Inupiaq şi Yup’ik din preajma Strâmtorii Bering şi Alaska aveau sănii perfect construite şi adaptate pentru străbaterea rapidă a tundrei îngheţate. Făurite din lemn, legate cu tendoane de ren şi acoperite cu piei impermeabile de focă, aceste inedite mijloace de transport reprezintă primele sănii destinate tracţiunii canine.

Erau nişte sănii relativ mici, dar foarte mobile, uşor de asamblat şi de transportat. Erau trase de obicei doar de trei câini şi conduse de către un singur om. Cu ajutorul acestui mijloc de transport, care s-a dovedit în timp cel mai eficient în toată Arctica, populaţiile native puteau să se mute uşor dintr-o zonă în alta în cadrul migraţiei sezoniere pentru vânătoare sau creşterea renilor. Mai apoi, odată cu colonizarea Arcticii de către vânătorii de blănuri, comercianţi, vânătorii de balene sau căutătorii de aur, săniile cu câini au fost cel mai preţuit şi eficace mijloc de transport între sate, tabere de vânătoare, mine, aşezări umane şi porturi maritime.

Spre deosebire de săniile din prezent care sunt trase de perechi de câini legaţi unul în spatele celuilalt, popoarele native ale Nordului înhămau câinii la sanie legaţi în formă de evantai. — Atelaj canin inhamat in evantaiCum orice lucru bun poate fi îmbunătăţit dacă există inspiraţie în domeniu, exploratorii ruşi au fost cei care au introdus hamurile paralele astfel încât saniile sa fie trase de o linie de câini înhămaţi pereche unul lângă celălalt. Tot ei au avut ideea strălucită ca atelajul canin să fie condus de un câine dominant, un exemplar alfa, puternic şi rezistent, pe care restul câinilor îl va urma fără crâcnire.

Săniile au fost şi ele îmbunătăţite, fiindu-le adăugate platforme pe care omul să poată sta în picioare, alături de mânere necesare atunci când sania avea viteză sau trebuia să treacă prin curbe. Cererea pentru atelaje de sănii trase de câini a explodat în perioada Goanei după Aur din Alaska, de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Atât de căutaţi deveniseră câinii de sanie, încât oamenii au apelat din disperare şi la rase care nu aveau adaptările specifice câinilor de tip Spitz (subgrupa raselor nordice de câini). Presaţi de febra aurului şi în criză de câini, pionierii şi exploratorii au ajuns să facă trafic inclusiv cu câini hoinari!

Caini folositi de politia canadiana — Ziarelor americane din acea perioadă relatau cu stupoare că niciun câine maidanez nu mai putea fi găsit rătăcind pe străzile din Seattle sau alte mari oraşe americane, toţi fiind adunaţi de hingheri care făceau bani frumoşi vânzând potăile (fără valoarea şi eficienţa unui autentic câine de sanie) exploratorilor disperaţi care sperau să dea marea lovitură în minele de aur din Alaska.

Maratoanele Imperiul Alb — Pentru mulţi oameni, cea mai puternică senzaţie de libertate, de exaltare a spiritului, de dinamism al clipei şi de contopire cu Natura este acea trăită direct atunci când gonesc într-o sanie trasă de câini de-a lungul întinderilor albe, sub soarele strălucitor şi rece al Nordului…Astfel se explică nu doar renaşterea, dar şi creşterea constantă a popularităţii curselor de sănii trase de câini, acum, în plin secol al supertehnologizării şi al imixiunii tot mai mari a virtualului şi artificialului în viaţa reală.

În prezent, cursele de sănii cu câini au devenit cel mai important sport local în regiunile arctice din Alaska, Rusia şi ţările scandinave, detronând chiar schiul pe alocuri. Cursele cu patrupezi canini au debutat ca sport demonstrativ încă din anul 1932, când au fost prezentate în cadrul Jocurilor Olimpice de Iarnă din Lake Placid, New York, precum şi în preliminariile Jocurilor Olimpice de Iarnă din Oslo, dar nu a obţinut încă statutul de sport olimpic unanim recunoscut.

Cursele de sănii cu câini includ întreceri de sprint, care se desfăşoară pe distanţe relativ mici cuprinse între 7-40 kilometri. Urmează întrecerile care testează anduranţa tandemurilor oameni-câini, şi care pot atinge până la 320 kilometri, totul culminând cu întrecerile destinate profesioniştilor şi celor cu adevărat dedicaţi, întreceri care se desfăşoară pe distanţe uriaşe de peste 1.600 kilometri. Cea mai prestigioasă dintre ele este dramatica cursă Ididarod, care se desfăşoară între localităţile Anchorage şi Nome.

Întrecerile se diferenţiază şi prin numărul de câini permişi pentru o singură sanie. Bunăoară există categorii de concurs cu patru, şase, opt, sau zece câini înhămaţi la o singură sanie, precum şi categoria open, în care se poate înhăma un număr nelimitat de câini. — Un echipaj tipic de căini de sanie. Cea mai veche întrecere de gen este American Dog Derby, care se desfăşoară din anul 1917. A atras concurenţi din mai multe ţări şi este şi în prezent una dintre cele mai preţuite întreceri de profil. Cu toate acestea cea mai respectată şi mai dificilă întrecere rămâne Cursa Iditarod.

Acest adevărat maraton prin gheţurile nordului este o încercare care solicită la maxim atât conducătorii de sanie, cât şi atelajul canin. Cei 1.600 kilometri trebuie parcurşi pe timp de iarnă printr-un peisaj feeric şi hibernal doar în aparenţă. În realitate, oamenii şi câinii traversează în ritm constant munţi sălbatici încremeniţi deopotrivă în ger şi timp, râuri îngheţate, păduri imense de conifere pline de haite de lupi şi elani irascibili şi mai ales tundre aparent nesfârşite, unde peisajul devine dezolant după căteva zile de chin.

Atelajele canine înhămate la săniile înscrise pentru Iditarod cuprind între 12-16 câini per sanie. Cu toate că fiecare musher (asta-i denumirea omului din sanie care conduce atelajul), are propriile sale strategii şi mijloace de antrenament, orice sanie este prevăzută cu un ham de rezervă, provizii speciale atât pentru oameni cât şi pentru câini, un topor, şi mai ales rezerve de ghete speciale, necesare câinilor care aleargă trăgând sania pe distanţe uriaşe. Fără aceste ghete, câinii nu pot tremina cu bine îndelungatul şi dificilul maraton. Perniţele degetelor lor ar avea serios de suferit în urma contactului repetat şi constant cu suprafeţele tăioase de gheaţă şi cu zăpada bătătorită care se acumulează între degete.

Circa cincizeci de echipaje se înscriu în fiecare an, marea lor majoritate fiind din Alaska şi Canada. Recordul aparţine musher-ului John Baker care în anul 2011 a câştigat Cursa Iditarod după 8 zile, 19 ore şi 46 minute, iar în anul 1974, Mary Shield este prima femeie musher care a reuşit să tremine cu bine dificila şi solicitanta întrecere.

Husky de Alaska – Regele câinilor de sanie — Nu doar primele comunităţi de oameni din Siberia şi Alaska îşi datorează existenţa şi supravieţuirea raselor de câini nordici, ci şi primii exploratori polari. Fie că s-au îndreptat spre Arctica sau Antarctica, cuceritorii ambilor poli ai planetei îşi datorează realizările temerare atelajelor trase de patrupezii cu blană groasă. Pentru a înţelege cât de eficienţi s-au dovedit câinii de sanie, trebuie doar să rememorăm episodul cuceririri Polului Sud. Atunci, în anul 1911, norvegianul Roald Amundsen a fost primul pământean care a ajuns în cel mai sudic punct al planetei datorită înspiraţiei sale de a străbate Antarctica cu sănii trase de câini din Groenlanda.

Concurentul său, englezul Robert Falcon Scott a avut tragica inspiraţie de a alege ponei siberieni drept mijloc de locomoţie. Întregul echipaj al lui Scott, cât şi poneii săi a murit, pe când Amundsen s-a întors în siguranţă acompaniat de câini. Astăzi, grupa câinilor de tip Spitz include toate rasele folosite la sanie, cu toate că dor câteva sunt cu adevărat eficiente. Amatorii de curse de câini de sanie, exclud din start exemplare provenite din linii selecţionate pentru frumuseţe şi aspect fizic. Între eroii patrupezi ai Nordului nu veţi întâlni niciodată câini proveniţi din exemplare câştigătoare de C.A.C., C.A.C.I.B sau alte distincţii fără acoperire practică, date pe criterii precum comportament în ring sau armonia proporţiilor corporale.

Aici ajung doar căţeii cu un pedigree lung presărat cu campioni care au supravieţuit dramaticelor curse prin infernul îngheţat.De fapt, câinii nordici au fost creaţi drept rase exclusiv de lucru, nu de companie.Cu toate acestea, aspectul lor elegant a făcut ca în decursul ultimelor decenii, şi aceşti câini să cadă victimă modei sau mofturilor oamenilor de la oraşe.

Un husky de alaska — Probabil cel mai grăitor exemplu în acest caz, este cel al câinilor din rasa husky siberian, preferaţi în rol de animale de companie doar din cauza faptului că aceşti câini au ochii albaştri…Alta este situaţia în lumea câinilor de performanţă, selecţionaţi de milenii să fie nişte atleţi cu muşchi de fier, plămâni care parcă nu obosesc niciodată, şi un spirit mai dur decât al soldaţilor din Legiunea Străină.Dintre toate rasele de tip Spitz, de-a lungul timpului s-au evidenţiat rasele husky siberian şi malamut de Alaska. Indiferent de rasă, câinii de performanţă trebuie să prezinte două mari calităţi de lucru:

Rezistenţă nativă şi viteză. Câinii de top pot parcurge în 24 ore distanţe de peste 145 kilometri, în timp ce fiecare trage continuu aproximativ 39 kilograme din greutatea totală a saniei şi a musher-ului, repartizată pentru fiecare câine. Niciun câine de show nu se ridică nici măcar pe jumătate la nivelul performanţelor câinilor selecţionaţi pentru cursele din Iditarod sau Yukon! Cu toate acestea, între toate rasele specializate se remarcă un nou venit: Husky de Alaska nu este nici măcar o rasă în toată puterea cuvântului, ci mai degrabă o categorie în care se înscru doar cei mai buni câini de sanie. Nu este o rasă, deoarece nu are un standard fiziologic definit, şi nici o genealogie stabilizată.

Cu toate acesta este imbatabil în scopul pentru care a fost creat. Nicio altă rasă de câine nu se compară cu el. A fost selecţionat relativ recent din încrucişări succesive între husky siberieni, malamuţi de Alaska, ciobăneşti germani, ogari englezi şi câini de sanie innuiţi. Culoarea blănii variază, la fel şi talia, dar în general masculii au între 21-25 kilograme, iar femelele între 17-20. Sunt câini vânjoşi, musculoşi şi foarte perseverenţi. Sunt extrem de independenţi, aventurieri şi curioşi, dar au şi momente când oferă afecţiune oamenilor. Sunt incredibili de atletici şi pot sări fără probleme de pe loc un gard înalt de 1,80 metri. În mod invariabil, ei sunt câinii pe care-i vedeţi participând în cursele Iditarod, Yukon, Fairbanks, Alaska Open North American Championship sau Anchorage Fur Rendezvous.

Spre anchorage — Un câine de top, câştigător al presigioaselor concursuri de sanie amintite, costă între 10.000-15.000 $, dar proprietarii nu se înghesuie să-i vândă. Nimeni nu poate anticipa viitorul curselor de câini de sanie. Chiar şi sub ameninţarea tot mai evidentă a fenomenului de încălzire globală, iernile din ţinuturile arctice vor continua să permită desfăşurarea unor astfel de întreceri. În fond, nimic alceva nu-ţi poate reda starea de libertate, armonie cu natura şi euforie nelimitată, pe care o ai atunci când goneşti prin aerul rece, aşezat(ă) într-o sanie trasă de cei mai dârji şi admirabili prieteni ai omului!

Câinele din rasa Husky siberian – aspect de lup cu un devotament deosebit

Samoyed, câinele Siberiei. — Samoyed a fost domesticit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani. Un studiu recent demonstrează prin analiza ADN că este una dintre cele mai vechi rase de câini. American Kennel Club a recunoscut această rasă în anul 1906.Acesti caini şi-au luat numele de la tribul Samoyed din Siberia, iar în Europa erau cunoscuţi cu numele de Bjelkier.Datorită faptului că blana lor este foarte deasă, puteau rezista în frig mult timp. Erau folosiţi de către siberieni pentru expediţiile polare, fiind puşi să tragă la sănii. Patrupezii erau folosiţi şi pentru a îndruma turmele de reni si dormeau alături de stăpâni pentru a-i încălzi. Cea mai mare calitate a lor este relationarea cu oamenii.

Rasa Samoyed, una dintre cele mai vechi şi pure. Câinele care zâmbeşte — Cine nu a văzut şi nu şi-a dorit câinele cu zâmbet specific, alb ca neaua, inteligent, energic, sociabil și care are o voință puternică? Cu alte cuvinte, orice exemplar din rasa Samoyed. Deși se dovedește adesea încăpățânat și manifestă un caracter dominant, câinele Samoyed este un bun animal de companie, foarte atașat de familia alături de care trăiește, potrivit Agerpres. Este cunoscut mai ales pentru blana de un alb imaculat, precum și pentru ”zâmbetul” (expresie dată de colțurile gurii, ridicate la margini) specific acestei rase, numit și ”zâmbet de Samoyed”.

Câinii din rasa Samoyed, Controlau turmele de reni — Câinii din rasa Samoyed sunt originari din Siberia, iar denumirea lor vine de la tribul siberian Samoyede, ai cărui membri foloseau, cu mii de ani în urmă, acești câini pentru a ține sub control turmele de reni, pentru tractarea săniilor, precum și la vânătoare și pe care îi numeau ”Bjelkier”. Domesticiți cu aproximativ 3.000 de ani în urmă, câinii Samoyed reprezintă una dintre cele mai vechi și mai pure rase canine cunoscute în prezent, alături de alți câini nordici, precum cei din rasele Husky sau Malamut.

Samoyed, câinele Siberiei.

În afară de trasul săniilor, acești câini au fost folosiți, în timp, de populațiile nordice și în adăposturile familiale, dormind alături de oameni pentru a-i încălzi cu trupul lor. De asemenea, după năpârlire, părul câinilor Samoyed era colectat și folosit la tors, realizându-se din el haine călduroase. Câinii Samoyed sunt încadrați în categoria câinilor utilitari, fiind apreciați pentru puterea fizică deosebită, pentru rezistența lor mare la efort susținut, pe distanțe lungi. Ei au fost astfel utilizați de exploratori, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în expedițiile de la Polul Nord și de la Polul Sud.

Primul câine din rasa Samoyed a fost adus în SUA în anul 1906, de către negustorii de blănuri. În 1900 rasa a primit numele Samoyede, după tribul amintit, iar ulterior, în 1923, s-a renunțat oficial la litera ”e” din finalul numelui, rasa fiind denumită de atunci Samoyed, potrivit sursei menționate. Câinele Samoyed este de talie medie. Are un cap masiv, de formă triunghiulară, botul și ochii sunt de culoare închisă, iar urechile sunt ascuțite și verticale, ușor rotunjite la vârfuri. Picioarele sunt robuste și musculoase, iar coada este lungă și stufoasă, răsucită pe spate.

Blana este dublă, voluminoasă, având un prim strat moale, pufos, din fire scurte, care protejează de frigurile arctice, precum și un strat superior des, cu fir aspru și mai lung, neondulat. Părul este mai lung în zona gâtului, pe partea posterioară a picioarelor, pe piept și pe coadă. Culoarea blănii este de regulă alb imaculat, dar există și exemplare cu blană de culoare crem sau alb-gălbui. Blana necesită de regulă periere o dată sau de două ori pe săptămână, dar zilnică în perioadele de năpârlire.

Câinele Samoyed este un animal de companie plăcut, dar, pentru a-și asculta stăpânii, are nevoie de socializare precoce și de o educație fermă. Este nevoie, totodată, de exerciții de dresaj, care trebuie făcute în jurul vârstei de un an. De asemenea, pentru a putea conviețui cu alte animale de companie este necesar ca Samoyed-ul să fie socializat și dresat de timpuriu. Fiind un câine activ, viața într-un apartament nu este cea mai recomandată pentru un Samoyed. Dimpotrivă, o casă cu o curte mare și bine împrejmuită cu gard este cea mai potrivită pentru creșterea unui astfel de exemplar.

De asemenea, nu îi place să fie lăsat singur mult timp.Stăpânii trebuie să îi asigure permanent o activitate, prin plimbări, jocuri, drumeții, sporturi canine, participarea la concursuri de atelaje canine. Câinele din rasa Samoyed este un bun partener de joacă pentru copii. Având în vedere originile sale nordice, câinele Samoyed este potrivit pentru climatul rece și adoră să se joace în zăpadă. Implicit, cu blana sa bogată, acest câine poate suferi de căldură în perioadele cu temperaturi foarte ridicate, când nu trebuie lăsat să facă eforturi prea mari. Durata medie de viață a câinilor Samoyed este de 12-15 ani.

Samoyed, câinele Siberiei.

Akita Inu, idolul Japoniei — Câinii Akita sunt originari din Japonia, unde au apărut prin secolul al XVII-lea. Cu mult timp în urmă, japonezii îi întrebuinţau la vânătoare, apoi în luptele cu câini, în poliţie şi în armată si uneori femeile îşi lăsau copiii în grija lor, acesti caini avand si rol de dadaca.O echipă de cercetători au concluzionat că Akita Inu ocupă locul 14 in topul celor mai vechi rase de câini domestici.

Akita Inu nu este doar un câine, ci o adevărată comoară japoneză și o rasă preferată de iubitori de câini din întreaga lume. Datorită celebrului câine Hachiko, care a manifestat o dedicație unică, Akita Inu a câștigat popularitate la nivel mondial. Numărul de persoane care doresc să cumpere un catelus din această rasă a crescut de 15 ori! Și totuși, interesul pentru ea nu se estompează. Care este secretul câinilor din această rasă?

Când au apărut reprezentanți ai rasei Akita Inu — Dacă te uiți la istorie, Akita Inu se numără printre cele mai vechi rase de câini. Oamenii de știință, studiind temeinic originea numeroaselor săpături arheologice, au reușit să afle că încă de la al doilea mileniu î.en, această rasă a fost locuită în Japonia. În plus, imaginile câinilor, foarte asemănătoare cu Akita Inu, sunt prezente în desenele antichității. Pentru a studia originea Akita Inu pentru anumite eșuate, și-a pierdut profund rădăcinile. Există o teorie că aceste animale au provenit dintr-un câine în formă de spitz din China și din mastifi antice.

Akita Inu, idolul Japoniei — Câinii Akita sunt originari din Japonia

Se crede, de asemenea, că Akita este un descendent al Huskylui siberian și al mastiff-ului. Dar, în ciuda asemănării, câinii din nord și Akita nu au nimic în comun. Un nume exotic pentru urechile noastre, de fapt, nu este așa. Japonezii nu au fantezii prea mult, în traducere „Akita” este numele uneia dintre provinciile din Japonia, „Inu” este tradus ca un câine.Studiile au arătat că rasa în forma în care există acum a fost formată în secolul XVII și încă nu sa schimbat. Akita Inu sunt unice, de asemenea, pentru că sunt cu adevărat purpurii, iar activitatea lor de selecție nu le-a atins.

În acele zile, Akita Inu nu erau câini obișnuiți, numai cei mai nobili grandei își puteau permite un animal de companie din această rasă. În familia imperială, reprezentanții se aflau într-o poziție specială. Dar acest lucru nu sa întâmplat imediat. Inițial, câinii cu rasă completă au efectuat funcții de vânătoare și de securitate în casele oamenilor obișnuiți, dar până în secolul al XVIII-lea situația sa schimbat, iar Akita și-a mărit semnificativ statutul. La acea vreme a apărut un nou decret potrivit căruia o persoană care a ucis sau a ofensat un reprezentant al acestei rase a fost supusă unei pedepse crude. În curând, Akita Inu era o rasă de elită, inaccesibilă țăranilor.

Desigur, acest lucru nu a afectat dezvoltarea și distribuția rasei. Conform dragostei japoneze a ceremoniilor, îngrijirea unui animal de companie a devenit un adevărat ritual. Akita Inu a început să corespundă rangului proprietarilor lor. Acest lucru a fost indicat de atributele speciale, de prezența servitorului tău. Privind la Akita, a fost posibil să se determine statutul proprietarului său. În 1927, sa format o Societate specială, a cărei activitate era menită să conserve rasa. Ei au urmat puritatea rasei, fără a permite trecerile cu alți reprezentanți.

Desigur, cel de-al doilea război mondial a avut un impact semnificativ asupra rasei, deoarece aproape toți reprezentanții ei au fost pe front. Apoi procesul de reproducere aproape că sa oprit. Cu toate acestea, mai multe animale de casă cu sânge pur și simplu au reușit să fie salvate, posedând toate calitățile inerente lui Akita Inu. În secolul al XIX-lea, pe teritoriul țării au început să apară reprezentanți ai altor rase. Japonezii și-au trezit dorința de a se baza pe Akita prin adăugarea de sânge de câini, buniculi, buldogi, câini cu o natură mai agresivă, pentru a le folosi în scopuri de securitate. Apoi au apărut rase absolut noi – Karafuto (Sakhalin Huskies) și Tosa-Inu (câine din principatul Tosu).

Acest lucru a afectat oarecum rasa Akita. Descendenții lor au dobândit un fizic mai dens și un pic de agresiune în caracter. — Caracteristică descriptivă — Akita este un câine japonez de 100%, al cărui pământ natal este regiunea nordică a țării. Inițial, a servit două funcții – paza și vânătoarea. Astăzi gama responsabilităților sale sa extins, dar cel mai adesea Akita este folosită ca câine de companie. Înălțimea bărbaților variază de la 64 cm la greaban la 75. Greutatea minimă este de 40 kg. Ca și alte rase, femelele Akita sunt mult mai mici. Standardul a confirmat trei culori posibile:

  • Combinația dintre roșu și alb. În acest caz, părul ușor poate fi numai pe părțile interioare ale pieptului și membrelor, precum și să creeze o „mască” pe față. Denumirea profesională pentru o astfel de colorare a botului este „uragero”.
  • Tigru de lână pe corp cu o mască albă pe față.
  • Alb Akita Inu – nu sunt permise alte culori.

În cazul în care Akita este decorat cu o mască neagră pe față, atunci vorbim despre un reprezentant al speciei americane de rasă. În versiunea japoneză, aceasta este considerată o căsătorie. Reprezentanții purpuriu au un fizic puternic, proporțional, cu oase grele și mușchi puternici. La câini, centura lombară se evidențiază clar. Caracteristicile caracteristice ale structurii externe ajută la distingerea animalelor de casă de ceilalți câini:

  • cap Akita Inu are o formă triunghiulară, ușor deschisă, de dimensiuni medii față de corp. Ochi mici, ușor înclinate, fără protuberanță, cu iris maroniu închis. Urechi deschise, în picioare. În comparație cu dimensiunea capului, ele sunt destul de mici, cu formă triunghiulară, cu muchii ușor rotunjite.
  • frunte larg, cu un gol între ochi, care vine puțin pe frunte.
  • Sfat pentru nas mare, negru, colorare mică este posibilă numai la animalele cu păr alb.
  • gură negru, strâns pe maxilar.
  • piele adesea adiacente corpului, dar nu suspendate. Uneori pielea formează falduri mici.
  • coadă cu aterizare înaltă, destul de mare, are forma răsucite și este aruncat pe spate. Coat dens, gros, lungime medie. Există un substrat gros.
  • picioare Akita Inu are capete puternice, musculare, de pisică, cu labe moi.

În general, privind un câine de o anumită rasă, se pare că este un animal armonios dezvoltat, puternic și puternic și, de fapt, este. — Un caracter uimitor neobișnuit — Akita Inu – este un set întreg de caracteristici pozitive care pot avea prieteni cu patru picioare. Nu există trăsături negative – doar pozitive și bucuria de a comunica cu acest câine. Distracția și greșelile cu care sunt înzestrate câinii din această rasă nu dispar pe tot parcursul vieții câinelui. Akita sunt câini echilibrați, fără semne de agresivitate. Ei nu se vor implica într-o luptă, fără a evalua situația și propriile forțe. Indicatorii intelectuali au Akita la înălțime, au cu adevărat prudența și înțelepciunea acumulate de-a lungul secolelor.

Există doar o trăsătură negativă în caracterul acestor câini – curiozitatea patologică. Akita trebuie să fie conștientă de tot ceea ce se întâmplă și, pentru aceasta, va încerca să exploreze toate colțurile din casă. Chiar și un zgomot mic îl poate rupe de afaceri și o face să se grăbească să caute sursa. Dar această calitate a slăbit de-a lungul anilor, ceea ce a făcut ca Akita să fie mai puțin curioasă și mai flegmatică. Caracterul lui Akita vă permite să păstrați animalul, atât într-o familie mare, cât și să îl faceți însoțitor pentru o singură persoană. Pentru părinți, un astfel de animal este o adevărată descoperire, care poate distra chiar și cel mai mic carapuz timp de ore.

Nu credeți că un câine fără intervenție umană va putea să-și arate toate calitățile, date de natură. Educația ei ar trebui să fie angajată cu siguranță, chiar de la apariția în casă până în ultimele zile. Apropo, Akita Inu are cea mai lunga copilarie printre caini – este considerat un catelus de pana la 2,5 ani. Numai prin comunicarea constantă cu un animal se poate ridica un membru de familie mai deștept și mai loial. Animalele de companie pure sunt foarte prietenoase, și cu privire la toți membrii familiei. Dar numai sub condiția reciprocității complete. Merită cunoscut faptul că akita poate aprecia o atitudine bună. Cu un aspect independent, acest câine este ascultător și nu are nici o tendință de neascultare și de acțiuni rele.

Akita Inu se îngrijorează de străini, acest lucru se aplică străinilor. Alti caini pe care ii considera teritorii personale ca invadatori si se pot intoarce in lupta. Crescătorii câinilor experimentați atribuie această calitate sentimentului de dominație stabilit de natură. — Cum să mențină și să aibă grijă de Akita Inu — În cazul în care planurile sunt de a cumpăra un catelus din această rasă japoneză vechi, atunci puteți fi siguri că noul animal de companie nu va provoca multe probleme. Câinele este universal, se simte bine atât în ​​apartament cât și pe stradă. Pentru viața în aer liber, Akita are un strat cald, echipat cu un strat subțire.

Dar, în ciuda acestui fapt, este încă necesar să oferiți un animal de companie cu o cabină călduroasă. Akita care locuiește într-un apartament necesită o plimbare de două zile, care ar trebui să dureze cel puțin două ore. Mergând singură, câinele se comportă cu calm și calm, până când în câmpul vizual apare o rudă potrivită pentru a juca o rudă, iar apoi animalul își va arăta toată agilitatea.În cazul în care Akita Inu nu permite să arunce în exces de energie, atunci câinele poate deveni leneș, câștiga excesul de greutate și chiar își pierde ascultarea.

Nu este necesară o îngrijire specială pentru lână, este suficient să o piepiniști de câteva ori pe săptămână și să elimini covorașele rezultate. În timpul perioadelor de bronzare, desigur, va fi necesară o pieptănare suplimentară a lânii finite pentru a accelera acest proces. Akita nu se poate scăpa de multe ori, poate duce la faptul că animalul de companie este bolnav. Două sau trei înoturi în cursul anului vor fi suficiente. Este necesar să se utilizeze numai detergenți specializați, după ce stratul necesită o uscare completă, în acest caz este permisă utilizarea unui uscător de păr.

Akita are un apetit excelent, deci trebuie să echilibrați cu atenție regimul alimentar, evitând supraîncălzirea și creșterea în greutate. Nu este recomandat să hrăniți animalul de companie de pe masa proprie. Puteți lua mâncare uscată de calitate superioară de înaltă calitate. Hrănirea Akita permite hrana mixtă. De câteva ori pe săptămână, puteți da câinii dvs. brânză proaspătă de vaci, iaurt sau kefir, o bucată de carne slabă, o supă de legume sau de carne. Animalele de companie trebuie neapărat să fie prevăzute cu apă potabilă curată și proaspătă.

În timpul molotării sezoniere, transportând și crescând puii, după boală, puteți suplimenta dieta cu suplimente minerale și vitamine speciale, dar fără a fi eșuate, după consultarea cu un medic veterinar.Se recomandă ca câinele să fie vaccinat în mod regulat, animalul de companie trebuie să apară constant în camera veterinară pentru verificări de rutină.

Akita Puppy – Informații despre rasa câinelui și povestea adevărată Hachiko — Akita Inu este cel mai mare dintre vechiul clan canin al câinilor japonezi de tip spitz. Au provenit din regiunea muntoasă a prefecturii Akita, situată în regiunea Tohoku din nordul Honshu (principala insulă a Japoniei). Aceștia erau cunoscuți sub numele de „Kazuno-Inu”, „Odate-Inu” și „Nambu-Inu” în zonele lor respective din nordul provinciei Akita. Colectiv erau cunoscuți ca „Câinii regionali” în dialectul local, cei care locuiau în orașe și erau folosiți pentru lupte erau cunoscuți sub numele de „Kuriya-Inu” sau „Kuwae-Inu”, în timp ce alții erau folosiți pentru vânătoare în munți și pe țară erau cunoscuți sub numele de „Matagi-Inu”.

Aceștia au fost strămoșii Akitei actuale care au fost crescuți în aceste zone încă din cele mai vechi timpuri. Timp de câteva sute de ani, „Matagi-Inu” a fost folosit în perechile bărbați-femei pentru a ține vânatul, cum ar fi tsukinowaguma  (ursul negru japonez),  kamoshika  ( seroul japonez), mistrețul și căprioara, până la sosirea vânătorului. Akitas sunt, de asemenea, utilizate pentru recuperarea păsărilor de apă. În timpul domniei celui de-al cincilea shogun din Japonia Tokugawa Tsunayoshi (1680-1709), istoria rasei a luat o întorsătură neașteptată.

Oamenii l-au numit în mod obraznic pe Tsunayoshi drept  Inu Kubo  (câine shogun) datorită dragostei sale pentru câini. A mers într-o asemenea măsură încât Tsunayoshi a emis legi cunoscute sub numele de  Shorui Awaremi no Re ( Legea care interzice cruzimea față de animale ) în 1687 . Conform acestor legi ale compasiunii, oricine a făcut rău câinilor poate fi închis și câinii ar trebui să fie tratați într-un mod foarte politicos (la fel ca „o-inu-sama” – ceea ce se traduce prin „Marele domn câine”). De la un câine țărănesc obișnuit, Akita Inu se transformase într-un câine samurai pentru regalitatea japoneză și aristocrați, iar unii Akita aveau propria lor casă cu servitori.

În 1919, îngrijorați de potențialele dispariții ale raselor japoneze, japonezii au inclus acest câine mare de tip spitz într-o listă de monumente naturale care trebuie păstrate. Rasa a dispărut aproape, deoarece Japonia a fost aproape constant implicată în războaie, inclusiv primul și al doilea război mondial. Interesant, când forțele aliate au ocupat Japonia după cel de-al doilea război mondial, militarii americani staționați în Japonia au văzut Akita, deși erau foarte puține stânga. Au fost atrași de câinele de dimensiuni masive, iar Akita a devenit unul dintre multele „suveniruri japoneze” aduse în SUA.

Deși primul Akita care a venit în Statele Unite a fost cățelușii (numiți Kamikaze-go și Kenzan-go) dăruiți  Helen Keller în vizita sa în Japonia în 1937. Stocul inițial de reproducție care a venit în SUA a fost linia Kongo cu piele liberă, cu os gros și linia mai distinsă Ichinoseki. A apărut un amestec dintre cele două care a devenit astăzi Akita americană. Acest lucru a dus la două tipuri principale de Akita: Akitele americane tind să fie mai voluminoase și mai mari, adesea cu o mască neagră; întrucât Akita japoneze sunt mai stilizate și mai rafinate, singurele culori aprobate fiind albul, brindul și roșu cu marcaje albe.

AKC a recunoscut Japonia Kennel Club în 1992, astfel încât Akita din Japonia (JKC-înregistrat) pot fi din nou înregistrat la AKC. Cei mai potriviți acum ca tovarăși, unii Akita lucrează și ca câini de poliție, sanie, pază , vânătoare și terapie . Mai mulți sunt însoțiți de persoane cu deficiențe de auz și de vedere și mai mulți au titluri de păstorire. De obicei, ei sunt gardieni cu ochi de vultur ai familiilor lor.

Culori de haina Akita — De obicei, cățelul Akita are un strat dublu cu un strat superior mai scurt și un strat gros și luxuriant. Haina unui cățeluș Akita apare în diferite culori, cum ar fi:

  • Negru
  • alb
  • Brindle
  • Ciocolata si
  • O combinație de alb cu alte culori

Aspectul cățelușului Akita — Akita japoneză este un câine compact, de dimensiuni mari, doar pătrat, bine proporționat, bine dezosat, cu mușchi bine dezvoltați. Constituție puternică, aspect agil, elegant și oriental. Mândria arogantă este clar vizibilă și curajul său este comparabil cu războinicul samurai. Raportul câinilor masculi între înălțime și lungimea corpului este de 10: 11. Câinii femele au o lungime puțin mai mare. Raportul între înălțime și adâncimea toracelui este de 2 la 1. Aspectul Akitas poate fi rezumat ca — Vulturul măturător din zborul său sau calul de lucru trudit, floarea mărului deschis, stejarul ramificat, lebada albă, norii în derivă, pârâul șerpuitor la baza sa, în general soarele care curge și forma lor urmează întotdeauna funcția.

Regiunea facială — Cranii largi, de nivel proporțional cu corpul, cu obraji moderat dezvoltați și o oprire moderată cu o brazdă distinctă. Botnițele moderat lungi se înclină ușor la nas (până la un triunghi contondent), dar nu sunt ascuțite. Au buze strânse și nasuri mari și negre, în timp ce unii câini albi au o lipsă ușoară și difuză de pigment, care este, de asemenea, acceptabilă ca standard de rasă. Ochii relativ mici, de formă triunghiulară, datorită creșterii colțului exterior al ochiului, care sunt așezate moderat pe fața câinelui (înclinat în exterior), având o culoare maro închis frumos – cu cât este mai închisă cu atât mai bine.

Urechi groase, la fel de triunghiulate, bine blănite, pe care câinii le poartă înțepate și înclinate înainte. Akita are o maxilară puternică, cu o mușcătură perfectă de foarfecă. Akita americană diferă foarte mult în ceea ce privește structura feței și, în general, este mai mare decât Akita Inu. Au un cap lat (față mai asemănătoare unui urs) și ochi mici, adânciți, cu urechi mai erecte.Akita are un aspect îndesat, muscular și are flăcări albe sau măști faciale pe frunte. Uneori stratul exterior are o culoare diferită de substrat.

Corp — Gâturile scurte, groase și musculare, care sunt foarte bine musculate și în echilibru cu capul. Se laudă cu umeri ușor înclinați și nu au nici o palmă cu antebrațele și coatele drepte, nici strânse, nici înăuntru. Au piepturi adânci și coaste moderat aruncate, care sunt bine trase și ascunse în abdomen. Se laudă cu spatele nivelat, cu lombele late și musculare și cu greaban destul de înalt, bine dezvoltat.Pântecele frumos ascunse adaugă aspectului agil Akitas. Picioarele din spate bine dezvoltate, puternice și cu unghi moderat, cu coapse lungi și cu coapse puternice, dar scurte, cu o aderență puternică, forță și poziție.

Picioare asemănătoare unei pisici, căptușite gros, bine încheiate și strânse, cu o aderență fermă. Cozile sunt așezate la înălțime și purtate bine curbate sau curbate (ca o seceră) atunci când se lasă jos, vârful aproape că atinge hocks. În mod ciudat, fiecare coadă a Akitei se îndoaie diferit, deci fiecare Akita este unică! — Palton  — Triple-acoperit, cu stratul gros și drept exterior care iese în evidență ca acele; stratul de mijloc moale și dens hidrofug care îmbunătățește în general culoarea stratului. Stratul cel mai interior este cel mai apropiat de piele și este, în general, mai gros și cu o textură asemănătoare lânii. 

Această parte a hainei este foarte densă în timpul iernii pentru a oferi o izolație suplimentară și pierde volumul în lunile de vară. Coada și greabanul sunt acoperite cu păr ușor mai lung, cu părul pe coadă mai lung decât restul corpului și în picioare. — Lungimea stratului este de două tipuri — Haina standard și „Moku” – haina lungă este rezultatul unei gene autozomale recesive și poate apărea fenotipic numai dacă atât câinii masculi, cât și femelele sunt purtători. Se știe că au temperamente mai dulci și se speculează că această genă provine din Karafuto-Ken, acum dispărut.

Culorile de acoperire acceptate sunt roșu, roșu, alb și susan (fire roșii de culoare roșie cu vârfuri negre). Toate aceste culori trebuie să aibă „ Urajiro ” (culoare ventrală albicioasă cremoasă).„Urajiro” = haina albicioasă pe părțile botului și pe obraji, în urechile interioare, pe partea inferioară a maxilarului și a gâtului superior, în jurul orificiului de ventilație, pe piept și abdomen, pe interiorul picioarelor și pe partea inferioară a cozii . Akita este câinele potrivit pentru tine?

Cainele Akita Inu, idolul Japoniei

Sursa — https://www.animalzoo.ro/cei-trei-fii-ai-zapezilor-husky-samoyed-si-akita-inu/

Sursa — https://www.descopera.ro/sporturi/10414649-eroii-nordului-legendele-adevarate-ale-cainilor-de-sanie

Sursa — https://www.telegrafonline.ro/rasa-samoyed-una-dintre-cele-mai-vechi-si-pure-cainele-care-zambeste

Sursa — https://ro.zoo-club.org/1633-blog-about-dogs.html

Sursa — https://www.petmoo.com/dogs/akita-puppy/