Castelul Peleş din Sinaia o Comoara in Arhitectura Romaneasca

Spread the love

Context urban: Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa primului Rege al României, Carol I, în afara perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafaţă de 24 de km în anul 1874, an în care, din iniţiativa suveranului, comuna primeşte numele de Sinaia. Un an mai târziu, în centrul localităţii sunt construite primele case boiereşti, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploieşti – Predeal, care străbate şi Sinaia. Concomitent, între anii 1873 şi 1875 a fost edificată fundaţia castelului Peleş. Ceremonia de punere a pietrei de temelie a reşedinţei a avut loc într-un cadru festiv la 10/22 august 1875.

Epocă: 1873 – 1914, pe un teren de 1000 de hectare numit Piatra Arsă sau moşia Sinaia, achiziţionat de Regele Carol I de la Eforia Spitalelor în anul 1871. — Autori: arhitecţi: Wilhelm von Doderer (1872–1876), profesor la Technische Hochschule din Viena, Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în 1883, arhitect-şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892), Karel Liman (1896 – 1924); Jean Ernest, antreprenori, constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie. — Situaţie juridică: fostă reşedinţă regală (1883 – 1947), naţionalizată în 1948, muzeu din 1953 în 1975 şi din 1990 până azi, proprietate din anul 2007 a Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României şi instituţie publică administrată de Statul român, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Contextul istoric al edificiului: Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I,  pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940).

Castelul Peleş din Sinaia o Comoara in Arhitectura Romaneasca

În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist.

Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat.

Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit.

În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu  în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. — Proiect, perioadă de realizare, fabricanţi, materiale: Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena.

Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk.

La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy,  discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este  numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică.

Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru.

Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată  în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia  Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei.

Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este  amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran.

Furnizori de obiecte de artă: Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii.

Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.Post navigation.

Istoric Castelul Peleş – Cea mai Impresionantă şi Elegantă Construcţie din România — Castelului Peleş de la Sinaia, reşedinţa de vară a regilor României, aflat pe Valea Prahovei, în codrii Bucegilor, la 44 km de Braşov şi la 122 km nord de Bucureşti, pe valea râului Peleş. Construit la dorinţa Regelui Carol I al României, Peleşul este considerat cea mai impresionantă şi elegantă construcţie din ţara noastră, una dintre cele mai vizitate atracţii turistice de la noi, cea mai importantă clădire istorică din România, dar şi unul dintre cele mai importante şi frumoase monumente din Europa, având în vedere valoarea sa istorică şi artistică.

Castelul Peleş este o adevărată galerie, în care se întâlnesc mari curente şi tendinţe din pictură, sculptură şi arte decorative, un loc încărcat de istorie, care a găzduit capete încoronate şi artişti vizionari, care a fost reşedinţă a creatorului României moderne, Regele Carol I, fiind expresia dorinţei de afirmare şi legitimare a poporului român între naţiunile moderne ale Europei. La 10 mai 1866, Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea domnitor al României – şi mai apoi era încoronat ca Rege, la 10 mai 1881 – , începând cea mai lungă domnie din statele româneşti – 48 de ani .

– Perioadă în care a obţinut independenţa ţării, datorită căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. Una din măreţele sale realizări, a reprezentat-o ridicarea Castelului Peleş, care a rămas şi acum unul dintre cele mai impresionante edificii istorice de pe continent. Aşadar, la 5 august 1866, domnitorul Carol însoţit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila şi alţi sfetnici, vizitează pentru prima dată Sinaia, în mai 1869, Carol, însoţit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu doamna Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiţi în chiliile Mănăstirii Sinaia.

La acel moment s-a statornicit în gândul domnitorului ideea de a-şi clădi acolo o reşedinţă de vară. Dar nu numai frumuseţile locului l-ar fi îndemnat pe domnitor să construiască acolo Castelul, ci şi mica Principesă Maria, unicul lor copil, care ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină – la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani – : „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleş”.În anul 1973, Carol I cumpără aici un teren, în acelaşi an încredinţând arhitectului Wilhelm Doderer, profesor la şcoala Politehnică din Viena, elaborarea planurilor noului castel.

Domnitorul hotărâse însă să folosească, pe cât posibil, materialele pe care le avea la dispoziţie în zonă, astfel că a numit şi o comisie compusă din Doderer, Stăhr, sculptorul curţii, şi Basset, secretarul său particular, care să exploreze domeniul din acest punct de vedere. Comisia a prezintat un memoriu prin care stabilea că lemnul, piatra, varul, nisipul şi pământul humos, se găsesc în abundenţă şi chiar în preajma locului ales, însă marmura necesară construcţiei trebuia adusă din altă parte.

Lucrările de amenajare au început la scurt timp, s-au instalat fierăstrae pe râurile Prahova şi Peleş, s-au deschis cariere de piatră în Bucegi, pe valea Peleşului s-au construit locuinţe pentru medici şi pentru lucrători, hangare pentru materiale, gropniţe pentru var şi cuptoare pentru fabricarea cărămizilor. În doar câteva luni, aici se regăsea, ridicat din nimic, în plină sălbăticiune a codrilor, un veritabil sat improvizat, în care circa 400 de suflete îşi desfăşurau munca de zi cu zi.

În vara anului 1875, fundaţia castelului era terminată, iar la 29 august 1875, a avut loc, cu mare pompă, punerea pietrei fundamentale a castelului. Castelul Peleş devenea astfel prima construcţie din România a cărei fundaţie era realizată din beton. După liturghia de la mănăstire, Alteţele Lor, urmate de cler, de demnitarii Curţii şi ai Statului, s-au îndreptat spre locul fundaţiei castelului, lângă care se ridicase un frunzar, împodobit cu steaguri şi covoare. O companie de infanterie, cu muzică şi drapel, aştepta alaiul domnesc, iar de jur împrejur se aflau, pe lângă cei 400 de lucrători, ţăranii şi ţărăncile din împrejurimi.

La temelia Castelului Peleş au fost îngropate două pergamente – ce conţineau declaraţia de intenţie şi actul de fundaţie al Castelului Peleş – închise într-un tub de sticlă, închis într-unul de plumb, împreună cu o colecţie de monede bătute în număr redus, cu chipul domnitorului Carol. Despre momentul punerii pietrei de temelie a castelului, Carmen Sylva, pseudonimul literar sub care era cunoscută doamna Elisabeta, scria: „În acea zi preoţii făcură rugăciuni şi stropiră cu apă sfinţită temeliile, pentru ca vrăjitorii, piticii şi ondinele să nu le mai poată atinge întru stricare; sunete de trâmbiţe înnebuniră codrii şi văile şi se aflau acolo oameni de Stat, ofiţeri, ambasadori şi miniştri, ţărani şi boieri, lucrători cu mâna şi meşteri iscusiţi; iară noi îmbrăcarăm portul ţărănesc”.

După sfinţirea şi binecuvântarea fundaţiei, prinţul Dimitrie Ghica a citit actul zidirii. Castelul s-a ridicat după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman şi a fost decorat de celebrii artişti J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena. Drept conducător al şantierului a fost ales arhitectul Jean Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredinţat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcţie, format din sculptorul Curţii, Martin Stohr, şi din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin şi Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare.

Domeniul cuprindea locuinţele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă şi parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată, s-au folosit cele mai bune metode de construcţie existente la acea vreme: fundaţia s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă. Materialele de construcţie au fost extrase, aşa cum aminteam, pe cât posibil, de pe acel domeniu, sau din vecinătate. Astfel, zidăria a fost făcută cu pietriş din Prahova, piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă şi Luna Mare, în apropierea Mănăstirii Brebu, piatra verde a fost adusă de la Slănic, lemnul a fost tăiat din pădurile din vecinătate, iar cărămizile au fost coapte chiar pe şantier.

Zidarii şi tâmplarii au fost meşteri români, iar salariile au fost următoarele: zidarii şi tâmplarii – de la cinci la şapte franci pe zi, lucrătorii „cu mâna” – trei franci, iar pietrarii erau retribuiţi după felul şi cantitatea lucrului (tăiatul unui metru cub de piatră revenea la aproape 200 de franci). Kilogramul de fontă costa 40 de centime, fierul lucrat era preţuit la 60 de centime, un metru cub de bolovani se plătea cu şase franci şi cincizeci de centime. Varul costa 86 franci „quintalul metric”, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revenea la 35-40 franci, iar lucrările de terasament costau un franc şi o centime „metrul curent”.

Războiul pentru Independenţă din anii 1877-78, a întrerupt însă activitatea intensă desfăşurată la Peleş, începută în 1875, în această perioadă fiind alocată suma de 800.000 lei, în timp ce până în 1879, suma cheltuită a fost de doar 100.000 lei şi aceasta a fost alocată, în mare parte, conservării lucrărilor realizate până la război. Lucrările aveau să fie reluate, în ritm intens, în primăvara anului 1879, în tot acest timp cuplul domnitor fiind cazat la Mănăstirea Sinaia. La 10 mai 1881, Carol I a fost înscăunat ca Rege, iar cuplul regal s-a mutat la Pavilionul de Vânătoare (Foişorul), ale cărui lucrări fuseseră încheiate.

Trebuie spus că după 1879, lucrările nu au mai fost conduse de inginerul Doderer, astfel că planurile au fost radical modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicaţiile Regelui Carol, care poate fi considerat, astfel, principalul arhitect al palatului, iar Stăhr, a fost executantul conştiincios şi priceput al gândurilor regale. Tot Carmen Sylva avea să descrie, extrem de plastic, activitatea de pe şantier: „Se găseau, acolo, la lucru, Italieni şi Români pentru zidărie, şi Ţigani pentru căratul pietrei şi al varului, Albanezi şi Greci săpau la carierele de piatră; Germani şi Austriaci la lemnărie; Turcii coceau cărămida.

Francezii desenau, Englezii măsurau. Pe şantier întâlneai o sută de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc şi sgomotos, de oameni, de cai, de boi şi de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam şi eu, dar coboram iute şi alergam pe malul Peleşului, să stau de vorbă cu el”. În toamna anului 1883, castelul şi dependinţele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleş ca reşedinţă regală.

În acea zi, la ora 9:00 dimineaţa, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezenţa Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului şi ai armatei, iar în faţa castelului, un batalion de vânători, cu drapel şi muzică, a dat onorurile. Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoţi ai Mitropoliei şi de călugării mănăstirii, au oficiat un te-Deum şi au sfinţit apele, apoi, Generalul Creţeanu, şeful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document: – Eu, Carol I, Domn şi Rege, Cu Elisaveta Regina, După o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri.

În anul mântirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al XVll-lea; datu-i-am nume: „Castelul Peleşului”. La dejun, Regele, închinând paharul, a afirmat „Am înălţat acest castel, pentru a dovedi că Dinastia, liber aleasă de către naţiune, are adânci rădăcini în această frumoasă ţară; că suntem în comună legătură de dragoste cu poporul nostru şi că avem o încredere fără de margini în viitorul scumpei noastre patrii. Este pentru mine o datorie sacră, şi în acelaş timp îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinţi ale inimei mele, să ridic, în această nouă casă a noastră, întâiul pahar plin de vin românesc, în cinstea şi pentru propăşirea României.

Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră Patrie !”.Acest document a fost semnat de către suverani, de Mitropolitul Primat şi de toţi cei aflaţi acolo, cu această ocazie fiind bătută o monetă comemorativă, operă a gravorului german Kullrich. Au mai vorbit preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, poetul Vasile Alecsandri, Mitropolitul Primat, în numele clerului şi generalul Cernat, în numele Armatei. După terminarea castelului, activitatea a fost îndreptată asupra amenajării drumurilor şi a parcului, platforma pe care se afla castelul a fost mărită, iar din terasa astfel lărgită, au început să pornească drumurile şi aleile.

Încă de la inaugurare, castelul a fost dotat cu hidranţi instalaţi de firma Thiergärtner din Mainz, care sunt, şi în prezent, funcţionali.Castelul avea dotări foarte moderne pentru acea perioadă, plafonul de sticlă al holului de onoare fiind mobil, putând fi acţionat de un motor electric și, chiar din anul 1883, castelul are încălzire centrală, fiind considerat prima construcţie de acest fel din Europa care a beneficiat de o asemenea utilitate. Poiana şi platforma castelului au fost edificate prin dislocarea parţială a unor zone ale muntelui Molomoţ, zona fiind nivelată pentru obţinerea pământului necesar construirii pantelor, aleilor şi teraselor. Se estimează că, cu ajutorul funicularului construit aici, au fost transportaţi peste 20.000 de metri cubi de pământ.

În anul de graţie 1883, castelul se prezenta astfel: din curtea interioară, plină de susurul fântânii de bronz – odată trecută poarta de onoare –, se găsea un masiv vestibul răcoros, cu bolţi joase sprijinite pe coloane solide. De o parte, un mare cămin cu o placă în bronz, păstrează gravat, catrenul poetului Vasile Alecsandri:

Eu, Carol, şi al meu popor,

Zidit-am, într’un gând şi dor,

In timp de lupte-al meu regat,

In timp de pace-al meu palat.”

De-a lungul coridoarelor laterale, o galerie de portrete îi înfăţişa pe strămoşii regelui, începând cu Wolfgang conte de Zollern de pe la 948, cu Burckardt, cu Frederic I (980), Frederic IV (1195) şi cu întregul şir de prinţi ai familiei Hohenzollern, întruchipaţi în zale şi armuri grele, sau în catifeaua şi mătasea costumelor din epocile mai recente.Scara de onoare urca, desfăcându-şi cele două aripi laterale, în spre coridoare. În faţa scării, sala de mâncare îşi deschidea porţile, toată fiind îmbrăcată în lemn lucrat în stilul Renaşterii. Această încăpere a fost amenajată de Casa Bembe, din Maienţa, fondată în 1780, aceeaşi care a mobilat marele salon, teatrul, sala de biliard, budoarul Reginei, apartamentele particulare ale suveranilor şi ale Prinţului Ferdinand al României.

Din sala de mâncare, se trecea în sala de biliard şi de aci, printr-o galerie de sticlă, în salonul turcesc, denumit „cuib oriental de umbră, odihnă şi visare”.În dreapta sălii de biliard se auzea susurul apei, care se prelingea pe marmura fântânii arabe din sala maură, loc de mari festivităţi, construită în 1892, pe una din terasele deschise ale castelului. Pe pereţi se aflau panoplii şi armuri orientale, de-a lungul lor erau banderole şi console din onix, iar în spate fântâna. Lampadarele multicolore, lucrate în stil oriental, dădeau seara acestei săli ceva din tainele poveştilor din „O mie şi una de nopţi”.

În stânga sălii de biliard, ocrotită de grele porţi de fier, cizelate în maniera lui Benvenuto Cellini, se ivea salonul cel mare, aşa zisa Sala Florentină, salonul recepţiilor diplomatice şi al oricărei manifestări oficiale. Pe perete, se flau lucrări de Rubens, Tintoretto, Bassano, sau Vasari. Salonul Florentin dădea într-un mic şi cochet budoar Ludovic XV. Porţelanuri de Saxa şi picturi de Lancret împodobeau pereţii, iar un clavecin, cu mecanism din secolul al XVI-lea şi cu lemnărie pictată de Joseph Vernet, atrăgea atenţia. Acesta aparţinuse Prinţesei Elisabeta, sora lui Ludovic al XVI-lea, şi a făcut parte din mobila castelului de la Montreuil.

De aci se trecea în sala cea veche de muzică, în care, ani la rând, Carmen Sylva a reunit tot ce am avut mai ales în literatură şi artă, organizând şezători literare şi muzicale. Sala de muzică păstrează dealtfel sensibilitatea romantică a sufletului Reginei. Pianele, harpa, instrumentele muzicale, picturile, toate redau căldura trăirilor ei. Sala de muzică comunica printr-un culoar, cu biblioteca şi biroul Regelui, iar înainte de a ajunge la culoar, se trecea printr-o cameră îmbrăcată în stejar, numită a Consiliului de miniştri, unde a avut loc istoricul Consiliul din anul 1914, prezidat de Regele Carol, în care s-a stabilit neutralitatea armată a României faţă de războiul european care începuse.

Pe pereţi se aflau vase, oale, faianţe, picturi celebre din vremea Renaşterii, la care se adauga minunatul portret presupus al lui Diego Covarruvias, de Greco. Biblioteca, în afară de albume preţioase, mărturii ale diferitelor momente din viaţa suveranilor, forma, prin întunecimea lemnăriei şi prin mobilierul luxos, o atmosferă de gravă reculegere. Cu toate că la Castelul Peleş nu se organizau baluri, există şi o excepţie, în anul 1892, la aniversarea a 27 de ani a Principelui moştenitor Ferdinand, fiind organizat un eveniment dansant, în Sala Maură.

Castelul a găzduit, de-a lungul vremii, mai multe personalități, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine, cea mai importantă vizită fiind considerată aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în anul 1896, acesta fiind foarte impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În anul 1906, se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, cu acest prilej fiind amenajat la castel apartamentul imperial – cu costuri de circa 100.000 lei/aur -, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Trebuie menţionat şi faptul că cele 2000 de personaje sculptate în lambriurile Holului de Onoare au fost realizate de către 140 de artişti care au lucrat timp de şase luni, zi şi noapte, construcţia, decorarea şi mobilarea Holului de Onoare atingând, în anul 1911, suma de 1 milion şi jumatate lei-aur, în momentul în care leul-aur era echivalentul a 12 dolari americani. Castelul Peleș va suferi mai multe modificări, extinzându-se în permanenţă, forma actuală construcţiei fiind atinsă abia în anul 1914, chiar anul trecerii la Domnul a regelui Carol I. Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între anii 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, fiind piese ce datează din secolele XV și XVII.

De asemenea, Castelul are șapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni și vase ornamentale din marmură de Carrara. Un calcul realizat în epocă, arăta că, în perioada 1875 – 1914, s-au cheltuit pentru întreg domeniul de la Peleș circa 16 milioane de lei-aur. Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare, iar turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Între anii 1916 – 1918, Castelul Peleş a fost locuit de generalul Mackensen şi de ofiţeri germani care s-au mulţumit doar să-l folosească fără a-l îngriji, dar şi fără a schimba ceva, nici măcar administraţia sau personalul.Alturi de Peleș, domeniul mai cuprinde alte construcții mai mici, Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot.

Castelul (şi domeniul) Peleș a avut o importanță deosebită pentru istoria României, aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul botezat în religia ortodoxă, apoi, în anul iulie 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, viitorul rege Mihai I, în iulie 1931 a avut loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, iar în 1933 au avut loc ceremoniile de marcare semicentenarului Castelului Peleș. Până în anul 1948, Castelul Peleş va rămâne reședință a familiei regale, apoi este confiscat de regimul comunist, pentru ca, în anul 1953, să devină muzeu.

Este interesant faptul că Peleşul a constituit o atracţie şi pentru cuplul Ceauşescu, care ar fi dorit să-şi stabilească una din reşedinţele de protocol la castel. Între anii 1975 – 1990, Nicolae Ceaușescu a ordonat închiderea domeniului pentru public, singurele persoane acceptate pe acest domeniu fiind cele de întreținere, militare și personalul de pază, întreaga zonă fiind declarată zonă de protocol. Doar că, ştiind faptul că familia Ceauşescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, şi ţinând cont de faptul că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind însă în Foișor.

În anul 1990, și Peleşul şi Pelișorul sunt deschise publicului spre vizitare, iar în 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România, de facto, data restituirii către familia regală fiind 20 februarie 2007. Castelul nu a fost vândut statului român – fiind evaluat atunci la suma de 30 de milioane de euro – rămânând în proprietatea privată a Casei Regale, dar fiind administrat de Ministerul Culturii care l-a lăsat în circuitul turistic. Familia Regală are, în schimb, dreptul la o chirie modică anuală şi dreptul de a organiza aici, câteva festivităţi în fiecare an.

Peleşul este, după Castelul Bran, al doilea castel din ţară ca număr de turişti care îi calcă pragul anual, vizitatorii beneficiind de un tur extins al spațiilor de la parter și etajul I, cu ghidaj în mai multe limbi străine. În iunie 2017, Principele Radu lansa, la Ateneul Român, cartea-album „Povestea Castelului Peleş”, un volum erudit, minuţios, inedit, superb ilustrat, considerat cea mai izbutită monografie de până acum a acestui fascinant şi glorios simbol al României.

Sursa — https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-castelul-peles-ca-mai-impresionanta-si-eleganta-constructie-din-romania/

Sursa — https://peles.ro/istorice/istoricul-castelului-peles/