Castelul Corvinilor și Legenda Corbului cu un Inel de Aur

Spread the love

Scurta Istorie — Castelul Regal — Prima fortificatie de piatra de la Hunedoara, a fost datata de majoritatea cercetatorilor însecolul XIV (Gheorghe Anghel), desi exista specialisti care atribuie castrul regal primei jumatati a secolului XV (Elemér Mályusz, Adrian Andrei Rusu, Radu Lupescu). Aceasta prima fortificatie avea o forma elipsoidala, cu capetele de nord si sud ascutite, marcate de piatra de talie. Zidurile, cu grosimi de pâna la 2 m, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic si piatra de râu, direct pe stânca nativa. Cercetarile anterioare primului razboi mondial au aratat faptul ca în zona nordica au existat doua încaperi de forma triunghiulara, unul dintre acestea fiind probabil un turn donjon, cu analogii în zona franceza si germana a secolelor XIII-XIV.

Castelul din Secolul XV — Ioan de Hunedoara initiaza, dupa 1440, constructii de mare amploare vizând transformarea cetatii într-un castel, prima etapa cuprinzând ridicarea a doua curtine în jurul vechii cetati, construite din blocuri de calcar dolomitic, prevazute cu creneluri la partea superioara. Aceste ziduri de curtina erau flancate de turnuri circulare si rectangulare, primele constituind o noutate pentru arhitectura militara a Transilvaniei secolului XV. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Tobosarilor), cu exceptia turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevazute cu un parter din zidarie plina, urmat de doua niveluri, cele de la partea inferioara fiind utilizate ca si camere pentru puscasi iar cele de la partea superioara ca si zone de locuit si/sau zone de aparare.

De notat faptul ca turnul Capistrano cuprinde singurul semineu gotic (restaurat) din monumentul hunedorean. Turnul pictat (Turnul Buzdugan) are un singur nivel de aparare si este pictat în fresca la exterior cu motive geometrice si guri de tragere, cu corespondente tipologice în spatiul german. Turnurile rectangulare plasate în zonele de nord-vest, respectiv sud-est ale castelului (turnul vechi de poarta, turnul nou de poarta) erau prevazute cu intrari carosabile si niveluri de aparare, gândite atât pentru arme cu coarda cât si pentru arme de foc. Intrarile propriu-zise în castel se faceau prin intermediul unor poduri, sustinute de piloni de piatra, ultimele tronsoane ale podurilor fiind mobile.

Castelul Corvinilor și Legenda Corbului cu un Inel de Aur

Un punct de interes în castel îl reprezinta fântâna, sapata în spatiul dintre curtina veche si cea noua. Se admite, în general, faptul ca prima etapa de constructie a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara devenit guvernatorul regatului Ungariei, modifica planurile de edificare ale castelului, în sensul cresterii ponderii constructiilor civile. Una dintre cele mai interesante constructii datate în aceasta perioada o reprezinta capela, plasata pe latura estica a castelului. Nava de forma dreptunghiulara, este precedata de un pronaos, deasupra caruia este sprijinita pe stâlpi hexagonali o galerie cu tribuna. Particularitatile constructive ale altarului, regasite la alte constructii ecleziastice din zona sunt legate de arhitectura gotica locala.

Palatul propriu-zis, amplasat pe latura vestica, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei si scara spirala si reprezinta un exemplu unic în spatiul transilvanean de arhitectura civila de un rafinament ridicat. Ambele sali au un plan dreptunghiular, fiind divizate în doua nave cu cinci piloni octogonali din marmura, cu nervuri în cruce si console ornamentate, cu chei de bolta în stil gotic, faza târzie. Functionalitatea acestor sali ne este sugerata de corespondentele tipologice din mediul teuton, respectiv de sala de mese la ocazii festive pentru Sala Cavalerilor si de sala de festivitati pentru Sala Dietei.

O nota distincta este data de amplasarea pe partea vestica a salii Dietei a unei galerii cu burdufuri, sprijinita pe console, element unicat pentru arhitectutura civila transilvaneana, cua analogii în spatiul german. O alta constructie unica de factura militara este reprezentata de galeria si turnul Nje Boisia (Nu te teme), denumire impusa probabil sub influenta mercenarilor sârbi, aflati în garnizoana castelului. Turnul propriu-zis, alcatuit din 5 niveluri de aparare, este prevazut cu deschideri pentru arme de foc. Legatura cu castelul este asigurata prin intermediul unei galerii suspendate, lunga de peste 33 m, galerie ce se sprijina pe stâlpi masivi, din calcar dolomitic.

A doua faza de constructie înceteaza o data cu moartea lui Ioan de Hunedoara si cu începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului maghiar. Probabil ca, dupa 1458, se initiaza lucrari, în zona nordica a castelului, rezultând asa numita aripa Matia, compusa din logii, pictura cu subiect laic existenta aici fiind un unicat. Se admite, în general, faptul ca finalizarea lucrarilor la castel înceteaza în jurul anului 1480, monumentul fiind comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare si fast.

Castelul in secolul XVI — De aceasta perioada se leaga putine constructii civile, identificate în zona turnului vechi de poarta cu ocazia ultimelor lucrari de restaurare. — Castelul in secolul XVII — În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, modifica în spiritul vremii, parti din castel, modificari dictate atât de necesitati civile cât si militare. Se construieste pe latura estica, peste fundatii mai vechi, un corp de cladire, denumit Palatul mare dinspre oras, compus din doua niveluri, respectiv camere de locuit si o sufragerie. Tot în plan civil, Sala Dietei este reamenajata, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatra, si compartimentarea ei, rezultând încaperi cu functionalitati diverse.

De mentionat este faptul ca la primul nivel, rezultat în urma acestei interventii, se pastreaza urmele unei picturi în fresca, ce prezinta nobili si reprezentari de fortificatii ale vremii. Si aspectul interior al capelei a fost modificat substantial în vremea lui Gabriel Bethlen. Astfel, sunt înlaturate boltile gotice, ferestrele sunt trasformate într-unele rectangulare prin îngroparea partii lor superioare în molozul de egalizare din pod; de asemenea este deschis un pasaj de legatura între aripa Bethlen si aripa Matia.

Lucrarile de factura militara sunt reprezentate de construirea Turnului Alb si a Terasei de Artilerie. Turnul mentionat este de forma semicirculara, prevazut cu 3 niveluri de aparare, sprijinite pe bârne de lemn si deschideri pentru arme de foc. Terasa de artilerie functiona ca o platforma deschisa pregatita pentru arme grele de foc. Tot în secolul al XVII-lea se construieste curtea exterioara (curtea husarilor), spatiu care adapostea locuintele administatorului, ale functionarilor, casa ogarilor si depozitele pentru hrana si fânat.

Castelul in secolul XIX — Acest moment coicide cu derularea celor mai importante lucrari de restaurare în castel în paralel cu constructia fatedei palatului mare dinspre oras si a acoperisurilor actuale, acoperite cu tigla glazurata, mult mai înalte decat cele originale. Terasei de artilerie i se adauga un sir de creneluri si un turnulet de supraveghere, cu scopul cresterii gradului de atractivitate a monumentului. Tot acum o serie de elemente decorative din piatra sunt înlaturate si înlocuite cu piese noi, dupa regulile specifice acestei perioade istorice.

Castelul Corvinilor și legenda corbului cu un inel de aur — Vreme de peste patru veacuri, a cunoscut o tumultuoasă viață de curte, cu intrigi, drame, conflicte, ca orice castel. Azi, ne farmecă prin diversitatea stilurilor arhitecturale, cu poveștile și legendele ce-l învăluie, și impresionează mereu cu grandoarea lui, fiind unul dintre cele mai frumoase castele din Transilvania. Și nu numai. Deseori este menționat în top zece cele mai atractive castele de văzut în Europa. O legendă, una de care pomenește cronicarul Gáspár Heltai, ne spune că unul dintre regii Ungariei din timpuri medievale, Sigismund de Luxemburg, s-a iubit cu o femeie frumoasă din Țara Hațegului și, în urma acestei legături, a venit pe lume un băiat.

Născut în jurul anului 1407, în Hunedoara, copilul a fost botezat Iancu. Ca să închidă gura lumii, regele i-a dat tinerei ca soț pe unul dintre vrednicii lui oșteni, Voicu. Celor doi, regele le-a mai dăruit pentru copilul lor un inel pe care băiatul să-l primească și să-l poarte atunci când va crește și va merge la curtea regală. În acest fel, regele își va putea recunoaște fiul. După ani, într-o călătorie cu familia, în timpul unui popas, Voicu a pus inelul pe un ștergar unde se aflau și merindele. Atras de sclipirea inelului, un corb s-a repezit și l-a luat în cioc, încercând să zboare cu inel cu tot. Copilul a luat și el repede arcul, a tras în corb și și-a luat inelul înapoi. Iancu a crescut, a ajuns la curtea regală și i-a povestit regelui pățania cu corbul și inelul. Atunci regele a hotărât ca simbolul familiei să fie corbul cu un inel de aur în cioc.

De la această legendă se spune că urmașii lui Iancu și-au ales și numele de Corvin, în latină corvus, corb, pasăre care, în evul mediu, era un simbol al înțelepciunii și al unei vieți lungi. Țara Hațegului, de care aparținea și castrul de la Hunedoara, apare prima dată menționată într-un document din anul 1251, un act de donație al regelui Bela IV către ordinul Ioaniților ce a fost aprobat de papa Inocențiu al IV-lea. Din documente reiese că domeniul aparținea regelui, prin urmare oamenii care locuiau în acel ținut se bucurau de anumite privilegii.

Dincolo de legende, despre familia lui Iancu există documente din anul 1409. În acel an, regele Sigismund i-a donat lui Voicu și familiei sale, fiind amintit acolo și Iancu, fiul lui Voicu, cetatea Hunedoarei. Darul a fost o recompensă a regelui pentru serviciile devotate oferite de Voicu. Astfel, din 1409, fortăreața a intrat în proprietatea acestei familii, care și-a adăugat atunci la nume și pe cel al domeniului său, așa cum se proceda în epocă.Prima fortificație de piatră din Hunedoara a existat, potrivit celor mai mulți cercetători, din secolul al XIV-lea.

Unii susțin că e vorba de a doua jumătate a secolului al XV-lea, în schimb, în timpul lucrărilor de restaurare de la începutul secolului al XIX-lea, arhitecții au datat cetatea în secolului al XIII-lea, după invazia mongolilor din 1241. S-a presupus chiar că au existat ziduri romane de apărare, iar ulterior, locuitorii Hunedoarei au construit o fortăreață unde se refugiau în timpul atacurilor străine.   Cetatea a ajuns în proprietatea unei singure familii, prin actul de donație din 1409, iar locuitorii nu mai aveau acces la ea. Voicu, tatăl lui Iancu, nu a schimbat însă nimic la fortăreața primită, fără să se știe exact din ce motive.

Mai mult se bănuiește că, fiind în slujba regelui, era mai mult la curtea regală, prin urmare nu a avut timp să se ocupe de amenajarea noii lui proprietăți. O altă ipoteză este că a murit destul de tânăr. Primele lucrări de amenajare și modificare, pentru locuit, dar și pentru apărare, au fost începute de fiul lui, Iancu, care a dorit să-și stabilească reședința în cetate. În incinta cetății, au fost construite numeroase bastioane și un turn circular, de veghe. Tot Iancu de Hunedoara a făcut acces și la poarta dinspre apus unde s-a construit peste prăpastie un pod mobil, ce se putea închide în caz de nevoie.

Evoluția permanentă a armelor de luptă l-a determinat să-și schimbe planul – și-a dat seama că avea nevoie de noi sisteme de fortificații care să fie adaptate armamentului ce se folosea, scria istoricul Virgil Vătășianu. În 1446, Iancu a ajuns regent al Regatului Ungariei și atunci a hotărât să transforme fortăreața într-un castel somptuos, potrivit rangului deținut. Prima construcție a fost o capelă, lângă care a ridicat mărețul castel. Sălile interioare au fost susținute pe stâlpi și console. Pe unul dintre stâlpi apare gravat anul 1452. Sala de jos, pentru recepție, a fost numită „Sala cavalerilor”,  iar cea de sus era locul pentru adunarea dietei – numită „Sala dietei”.

Pe o latură a castelului, Iancu și-a construit și locuința. Fântâna datează tot din perioada lui. Și în jurul fântânii, există o legendă. Se povestește că a fost  săpată în stâncă de trei prizonieri turci care erau întemnițați în castel. Zi de zi au lucrat cei trei pe baza promisiunii făcute de Iancu de Hunedoara că, dacă va avea apă bună de băut din acea fântână, îi va elibera. După 15 ani de muncă, au dat de apă la 28 de metri adâncime. Între timp, Iancu a murit și soția lui nu a respectat cuvântul lui și a hotărât să fie uciși. Tot legenda spune că, aflând vestea, ei au făcut o inscripție acolo: „Apă ai, inimă, nu”.

În realitate, cercetătorul Mihail Guboglu a tradus inscripția și spune așa: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”. Potrivit unei alte legende, Iancu a ordonat să fie decapitați și soția lui le-a promis eliberarea. Când unul dintre turci i-a spus că „nu are inimă”, i-a eliberat și le-a zis: „Mergeți și spuneţi tuturor că eu, Iancu de Hunedoara, nu îmi încalc niciodată  promisiunile făcute şi am inimă”. Iancu de Hunedoara nu s-a putut bucura mult timp de castelul lui – în 1456, a fost una dintre victimele epidemiei de ciumă.

Iancu de Hunedoara și-a petrecut o bună parte din viață pe câmpul de luptă.  Una dintre cele mai importante bătălii a fost cea de la Belgrad, împotriva sultanului Mahomed al II-lea, considerată cea mai mare victorie a creștinătății împotriva turcilor. În timpul asediului Belgradului, ce a devenit repede o bătălie sângeroasă, papa Calixt al III-lea a emis un ordin ca, în fiecare zi, la 12:00, ora amiezii, să fie trase clopotele fiecărei biserici catolice din Europa, să le aducă aminte credincioșilor să se roage pentru a câștiga armata lui Iancu de Hunedoara. Cu toate că armata otomană a fost mult mai numeroasă, strategia folosită de Iancu l-a ajutat să iasă victorios.

Papa Calixt al III-lea a definit acea victorie ca fiind „cel mai fericit moment al vieții mele”. Cum în multe țări vestea victoriei lui Iancu de Hunedoara a ajuns înaintea ordinului papal, trasul clopotelor la amiază în bisericile catolice a rămas de peste 560 de ani și se face, în mod tradițional, în cinstea victoriei de la Belgrad a oștii conduse de Iancu de Hunedoara împotriva celei turcești.   La câteva zile după victoria bătăliei de la Belgrad, Iancu de Hunedoara s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit. A fost înmormântat, cu mare fast, în Catedrala romano-catolică din Alba Iulia. Acolo se păstrează sarcofagul lui din piatră, aflat la intrarea în catedrală pe ușa principală, în partea dreapta.

Ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator și regent al Ungariei, mare comandant militar, Iancu de Hunedoara a rămas unul dintre cele mai de seamă personaje în istorie. Numele lui va rămâne mereu legat și de impozantul castel de la Hunedoara. În cartea Iancu Corvin de Hunedoara, istoricul Teodor Popa, nota: „Geniul militar înnăscut, calităţile sale alese, norocul şi originea sa, precum şi urcarea vertiginoasă de pe treaptă pe treaptă i-au câştigat nenumăraţi adversari, acestui bărbat, al cărui caracter şi însuşiri nobile n’au fost întunecate şi pătate de nici un păcat; toate acestea sunt calităţi cu cari puţini bărbaţi din evul mediu se pot făli.”

După moartea lui Iancu de Hunedoara, proprietara castelului a rămas soția lui, Elisabeta, însă pentru familia Corvin a urmat o perioadă dificilă. Abia după ce fiul lor, Matei, a devenit rege al Ungariei, lucrurile s-au schimbat, mama lui s-a putut reîntoarce la Hunedoara unde a continuat amenajarea castelului. Ea a angajat meșteri din Italia care au făcut mai multe lucrări în stil renascentist. Tot ea a avut ideea de a zugrăvi interioarele și exteriorul castelului, însă nu se mai păstrează prea mult din acele picturi.

Proprietarii. După moartea ei,  în 1483 sau 1484, castelul i-a revenit fiului ei, Matei și a rămas în familia Corvinilor până în 1526 când a ajuns în proprietatea familiei Török. Aceasta l-a păstrat până în 1618. În toată această perioadă de timp, castelul nu a mai fost modificat și nici înfrumusețat în vreun fel. După 1618, stăpân al castelului a devenit principele Gabriel Bethlen, care a făcut numeroase schimbări nefericite, lipsite de gust, deseori provocând daune lucrărilor anterioare. Una dintre acestea:  a desființat sala dietei, a distrus bolțile și a împărțit sala în trei încăperi. Într-un inventar al castelului făcut în 1681, aceste trei încăperi erau denumite „camera femeilor”, „camera bărbaților” și „sala de mâncare”, nota istoricul Virgil Vătășianu.

După familia Bethlen, castelul s-a aflat în posesia altor familii nobiliare maghiare, iar în 1724 a intrat în administrarea Imperiului Austriac, prin Ministerul de Finanțe (care a instalat în castel magazii și ateliere de fierărie și a afectat mult din frumusețea interioarelor). După 1867, a fost în proprietatea Imperiului Austro-Ungar, iar din 1918 până în prezent, Castelul Corvinilor a intrat în proprietatea statului român. Restaurările. În 13 aprilie 1854, în vremea când castelul era în posesia Imperiului Austriac și administrat de Ministerul de Finanțe, un incendiu a izbucnit în castel și a distrus acoperișul și construcțiile din lemn. Aproape 14 ani a rămas în acea stare și abia în 1868, după o campanie de presă intensă, Ministerul de Finanțe a angajat un arhitect care să se ocupe de restaurarea monumentului.

Destinul castelului a fost însă unul complicat – arhitectul a murit înainte de a putea termina ceea ce începuse să facă migălos (chiar dacă pe alocuri nu a ținut cont de stilurile epocii în care au fost construite anumite părți din castel, în general el a avut grijă să-i păstreze autenticitate). A urmat un alt arhitect care, inițial, a continuat, ceea ce a început predecesorul său, însă a schimbat repede planul de restaurare considerând, eronat, că acolo trebuia să fie Cetate Regală, adică reședință regală pentru curtea imperială.Astfel, pentru a da și mai multă grandoare castelului, el a schimbat forma acoperișurilor și le-a făcut lungi, țuguiate, impunătoare, pe care s-au pus țigle smălțuite, formă păstrată și azi.

A modificat și ancadramentele ferestrelor, fără să țină cont de cele existente, și a redecorat în stil neogotic. Nu și-a finalizat lucrările, deoarece planurile lui au necesitat un buget ce nu s-a putut acorda iar arhitectul, nemulțumit, a fost nevoit să demisioneze. Cel care a urmat să se ocupe de restaurare mai mult a stricat și „a încheiat în mod trist lucrările de restaurare la Hunedoara”, cum se spune pe website-ul oficial al castelului.  În 1880, Castelul Corvinilor a fost declarat monument istoric și preluat de Ministerul Cultelor și Instrucției Publice.

În 1907, arhitect şef al castelului de la Hunedoara a fost numit Istvan Möler care, pe bază de studii și în urmă săpăturilor arheologice făcute, a dorit să restaureze și să refacă ravagiile făcute de cei nechemați, dar angajați anterior să se ocupe de îngrijrea unui monument istoric. În 1918, Castelul Corvinilor a fost luat în administrarea Comisiunii Monumentelor Istorice. Din acel moment, arhitectura castelului nu a mai fost modificată, ci s-a urmărit doar conservarea și restaurarea elementelor tipice proprii fiecărei perioade în care au fost realizate. În 1956, s-au făcut noi lucrări de restaurare ce au ținut cont de faptul că „monumentul de la Hunedoara a fost construit în mai multe etape, fiecăreia corespunzându-i un anumit curent artistic şi arhitectonic”.

În 2019, vor începe noi lucrări la castel, pentru consolidarea structurii unor zone, dar și de restaurare a interioarelor, ce vor dura mai bine de doi ani, cel puțin potrivit planului.  Castelul ce fascinează. De altfel, ceea ce îi dă unicitate, farmec, splendoare acestui  castel este tocmai faptul că reunește armonios elementele arhitecturii gotice din toate cele trei faze, cu elemente renascentiste, baroce și neogotice din secolul al XIX-lea. Într-o descriere Lonely Planet despre Castelul Corvinilor se spune că este „cel mai fascinant din Transilvana”.Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai vizitate din România. În ultimii ani, numărul vizitatorilor a crescut constant an de an – în 2018, au fost înregistrați peste 350.000 de turiști.

Castelul Corvinilor și Legenda Corbului cu un Inel de Aur

Sursa — http://www.castelulcorvinilor.ro/scurta-istorie/

Sursa — https://editiadedimineata.ro/castelul-corvinilor-si-legenda-corbului-cu-un-inel-de-aur/