Spread the love

De-a lungul și de-a latul țării, indiferent de care zonă a României este vorba, culesul viilor și făcutul vinului aprarțin lunii septembrie și începutului de octombrie. În această perioadă, toți cei gospodari se ocupă de roadele viței-de-vie, fie că le culeg, fie că le transformă în „licoarea zeilor”, sărbătorind cum se cuvine, căci, nu-i așa: bun îi vinul ghiurghiuliu, servit toamna, pe târziu.Ziua Crucii dă startul la culesul roadelor viței-de-vie, marcând începutul sărbătorii cunoscute sub numele de Cârstovul sau Ostrovul viilor ori Vinișel. La sate, în special, este un prilej de mare sărbătoare. După culesul viilor, seara, oamenii se adună pe la case, în jurul focului, unde împart struguri de pomană pentru sufletele celor plecați de pe lumea asta, apucându-se apoi de pregătirea mustului. Datul de pomană cu struguri este ca o ofrandă menită să aducă o recoltă și mai bogată în anul care vine. — ” În popor, luna septembrie mai este numită La culesul vie, viniceriu sau viniţel. Vinul fiind un aliment sacru, folosit în biserică la cele mai importante momente din viaţa oamenilor ( și la botez, cununie, înmormântare,și la împărtăşanie), făcutul lui respectă tradiţii străbune”, spun iubitorii de tradiții. În anumite zone ale țării, există obiceiul ca și pentru morți să se stropească pământul cu primele picături de suc de struguri, apoi se împart ulcele noi cu must, iar în Oltenia, există obiceiul de a lăsa pe vrej ultimii ciorchini, aceștia fiind „strugurii lui Dumnezeu”.În unele sate, înainte de a începe culesul recoltei de vie, viile sunt sfințite, precum și pivnițele unde se asează apoi butoaiele.Pe vremuri, la Cârstovul viilor, exista un obicei boieresc foarte apreciat. Boierii  obișnuiau să ofere câte o bucată de pământ tinerilor proaspăt căsătoriți. Se pare că așa ar fi luat naștere localitatea Însurăței, din județul Prahova. (Sursa agriculturae.ro).La Podgoria Dealul Mare, și nu numai acolo, zdrobitului strugurilor încă se mai face de către tinere îmbrăcate în costume populare. Mai întâi, flăcăii satului coșurile cu struguri abia culeși, de Tămâioasă românească, și umplu linul de vinificaţie. Apoi, fetele care sunt de măritat zdrobesc ciorchinii cu picioarele spălate în prealabil cu apă de izvor, în timp ce lăutarii încing arcușurile cu cântece de voie bună.Bătrânii spun că dacă se respectă acest obicei vinul va fi curat şi bun precum sufletul fecioarelor.Nu se întră în vie cu sapa în ziua de vineri, căci cel care va face așa nu va avea parte de roade, piatra abătându-se asupra viei lui. Tot în popor, se mai spune, că strugurii care apar în vise sunt semn de lacrimi, oboseală şi moarte, iar cine se înfruptă din struguri înainte de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului ”i se vor afurisi maţele”.De Obrejenie,schimbarea la Faţa a Domnului, se dă dezlegare la struguri, care se duc la biserica pentru a fi sfințiți, înainte de a fi consumați. Odinioară, cel ce gusta prima boaba de strugure de Schimbarea la Față spunea «Boabă nouă în gură veche»“, se menționează pagina de Facebook a Muzeului de Artă Populară Constanța. Iar la biserică se duce
”coliva de struguri”, o farfurie plină cu boabe de strugure.

Persepolis (Takht-e-Jamshid) was the ceremonial capital of the Achaemenid Empire (550–330 BC). Today, the ruins of Persepolis are located about 60km northeast of shiraz in Fars Province, Iran. The ruins of Persepolis are a UNESCO World Heritage Site since 1979. This image was taken in december 2015 during a journey by bicycle across Europe, Middle-East and Asia.

Vinu-i istorie — Originea vinului face subiectul unor nenumărate legende. Cercetătorii Bibliei susţin că Noe şi fiii săi ar fi obţinut vin din butaşi de viţă-de-vie cultivați la poalele muntelui Ararat. Noe (primul beţiv biblic şi, probabil, din istorie) în Facerea, 9:20-25, se îmbată cu vin, după retragerea apele, arată historia.ro.Pentru creştini, vinul roşu reprezintă sângele Domnului, vărsat pentru mântuirea neamurilor, băutura fiind nelipsită de la ceremonialele religioase, alături de azimă, în timpul Sfintei Liturghii.La persani, legenda spune că un rege a alungat o cadână din haremului lui, femeia încercând apoi să se sinucidă. Ea a mers în pivniţa regelui şi a găsit acolo un vas cu resturi de struguri „stricaţi”, de fapt fermentaţi, nişte boască, după cum i-ar spune viticultorii de astăzi. Femeia a descoperit efectul plăcut al lichidului .Anunțat fiind despre asta, regelui i-a plăcut atât de mult, încât nu numai că a primit-o pe femeie îndărăt în harem, dar a şi decis ca toţi strugurii să fie destinaţi obţinerii minunatei băuturi. Pentru mulți, aceasta este însă doar o simplă legendă. Există totuşi dovezi că vinul era cunoscut de regii persani. Şi nu numai de ei. „Ni-i vinul şi prieten, şi aur, şi noroc”,scria poetul şi matematicianul persan Omar Khayyam (1048-1131), care i-a dedicat nenumărate catrene.Vinul era la loc de cinste şi în Egiptul Antic, vase pline cu această băutură fiind redate în picturile de pe pereţii mormintelor. Se pare că vinul îi însoțea pe cei decedați pe lumea cealaltă. Resturi de vinau fost găsite în amforele din mormântul lui Tutankhamon. , iar obiceiul cultivării strugurilor se pare că a fost importat din Levant, în anii 3000 î.Hr. — Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia — Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice. 1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vinstruguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaiefoarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poamestruguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugureluivin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice. — 2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare. — Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Bun îi vinu’ ghiurghiuliu, cules toamna pe târziu. Obiceiuri de odinioară, când și vinul era mai bun și viața mai frumoasa

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii.

Scurt istoric al viticulturii românești — Cunoscută ca o activitate importantă pentru poporul nostru, atât în trecut cât și în prezent, cultura viței de vie are o istorie interesantă pe teritoriul românesc și, mai mult decât atât, extrem de îndelungată. Vă propunem să călătorim înapoi în timp și să parcurgem, împreună, sumar, drumul viței de vie și al vinului în spațiul românesc. — Vinul în epoca antică — În spațiul Carpato – Danubiano – Pontic viță de vie sălbatică (Vitis vinifera silvestris) datează din anul 7000 i.Hr. Din aceasta s-au extras multe soiuri care se mai cultivă și în prezent, cum ar fi, spre exemplu, Fetească Neagră.Getodacii aveau o apreciere deosebită față de vin, îl considerau o adevărată bogăție și foloseau ca unelte de băut coarne de bou, ulcele, o reală suită de vase. Servirea vinului era un adevărat ceremonial, fapt ce explică interesul lor sporit pentru cultura viţei de vie şi pentru dezvoltarea ei.Unelte antice utilizate în viticultură se găsesc astăzi la Muzeul Viei și Vinului din podgoria Murfatlar, precum și la Muzeul de Istorie Natională și Arheologie din Constanța.Regele Burebista (82 i.Hr. – 44 i.Hr.) a decis dezrădăcinarea viței de vie pentru a stopa consumul mare al vinului de către daci. În plus, potențialul și resursele viticole ale regiunii atrăgeau multe popoare și regatul dacilor era în pericol. Totuși, acest lucru nu s-a petrecut în totalitate, o suprafață destul de mare de teren continuând să fie cultivată cu viță de vie.O personalitate extrem de interesantă consemnează importanța culturii viței de vie pe plaiurile dobrogene. Este vorba despre poetul Ovidiu (43 i.Hr. – 17 d.Hr.), clasic al literaturii latine, care, exilat de Împaratul Octavianus Augustus, își petrece ultimii ani ai vieții în cetatea Tomis. El scrie în Tristele (Tristia) și Epistole de la Marea Neagră (Epistulae ex Ponto) despre activitățile oamenilor din acea zonă, menționând și rolul vinului care însoțea destinul lor. “Toamna, de asemenea, stă mânjită de mustul de struguri“.În anul 106 d.Hr, regatul dacilor este cucerit de către romani, conduși de împaratul Traian. Ceea ce Burebista încercase prin tăierea viței de vie nu a fost complet realizat. La venirea romanilor s-au găsit monezi pe care erau inscripționate imagini cu ciorchini de struguri. Urmează o perioadă în care viticultura cunoaște o dezvoltare foarte complexă, întrucât romanii aduc noi sortimente de viță de vie, tehnici de îngrijire și creștere a acesteia. Viticultura rămâne înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr și chiar în timpul dominației otomane. — Viticultura în secolul IX — În anul 1862, după fondarea statului națiune din 1859 (unirea Moldovei cu Valahia), se pare ca România deținea aproximativ 100.000 ha de vie, iar în anul 1883 suprafața cultivată a crescut la 150.000 ha. Deși filoxera distruge o parte considerabilă din viile Europei și, implicit, pe cele ale României, în jurul anului 1900 erau, totuși, 152.000 ha de viță de vie. Revenirea și recuperarea după filoxera s-a realizat și cu ajutorul unor consilieri francezi, prin intermediul cărora au fost aduse în țara noastră soiuri precum Merlot, Chardonnay, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Sauvignon Blanc, soiuri ce produc vinuri de foarte bună calitate și în prezent.În perioada interbelică, viticultură înregistrează o reală înflorire, demonstrată de creșterea suprafeței cultivate cu viță de vie la 220.000 ha. — Viticultura contemporană — După anul 1972 (când în România puteam vorbi despre o impresionantă suprafață de 300.000 ha), regimul comunist decide tăierea unor mari suprafețe viticole cultivate cu soiuri de proveniență străină. Un moment important îl reprezintă perioada de dupa 1990, când arealul cultivat se va diminua drastic, în anul 2004 ajungându-se la 193.000 de hectare.În prezent, România deține în jur de 190.000 de ha de viță de vie (aproximativ 3% din suprafața viticolă mondială), ocupând locul 5 în Europa (după Spania, Franța, Italia, Portugalia). Anual se produc cca. 5 mil. hectolitri de vin în țara noastră.

Vita de vie, vita divina — In simbolistica traditionala, vita de vie e trupul Mantuitorului, iar vinul este sangele Lui. Acelasi sange sfant a innobilat Cupa Graalului, celebra, cautata din zorii Evului Mediu si pana astazi, misterioasa ca si Invierea Domnului. Licoarea vitei de vie e ca omul, avand varste distincte: copilaria, cand e must, adolescenta, cand e tulburel, tineretea, cand se face vin, si batranetea, cand devine otet. Miraculoase prefaceri, de care nu se mai invrednicesc alte bauturi! Cu vinul se impartasesc oamenii la marile sarbatori, si tot cu vin sunt stropiti cei dusi pe Celalalt Taram, inainte ca trupurile sa le fie primite la sanul pamantului. In legendele romanesti se spune ca atunci cand s-au impartit taramurile, vita de vie a refuzat Imparatia Florilor, dorind sa rodeasca struguri, din care sa faca oamenii vin, pentru ospete si alte ceremonii familiale, pentru petreceri, pentru leacuri etc.  Vita de vie (Vitis vinifera) se cultiva de cateva milenii pe teritoriul tarii noastre. Pamantul romanesc este cum nu se poate mai potrivit pentru aceasta nobila vita, de vreme ce, pe vremea lui Buerebista, se inmultise atat de mult incat marele rege a hotarat ca trebuie starpita, spre a nu-i mai tulbura pe razboinicii sai. Se pare insa ca ea si-a luat in scurta vreme locul pe pamantul nostru, caci surghiunitul Ovidiu consemneaza ca iarna, la Tomis, vinul ingheta, iar getii il spargeau si il… mancau (?!). Semnificativa pentru trecutul indelungat al viilor pe meleagurile noastre, ca si pentru permanenta lor, este legenda „Tufei datatoare de putere”. Se zice ca un imparat, umbland prin imparatie, a vazut „ca atatea pricini si nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decat cu starpirea vitei de vie, care da vinul cel tulburator de minte”. Sa fi fost acest imparat insusi Buerebista? Mai departe, legenda spune ca imparatul a poruncit dara ca oamenii sa scoata din pamant copacelul acela blestemat, ca nici un fir de leac sa nu se mai gaseasca. „Imparatul a murit si altul s-a ridicat in scaun, si apoi altii, unul dupa altul, viind si stapanind norodul acela de oameni, care slabia tot mai mult si se ogarja tot mai degraba. Odata, un crai din tara aceea pleca in codri dupa salbaticiuni. si-mpusca, si-mpusca, pana cand da de un urs. S-a luat dupa el si l-a gonit, pana ce a ajuns la un schit. Acolo traia un calugar batran-batran, de cand traia Noe. Cum aude galagie, iese din chilie, cum vede ursul si pe cei ce-l fugareau, se dezbraca de haina calugareasca, isi sufleca manecile, iese inainte namilei, il prinde de urechi, ca incepuse sa tremure ca un pui de iepure. S-a minunat imparatul si l-a intrebat, cum de-a indraznit de-a pus mana pe urs? De unde are atata putere in trup? Acesta i-a aratat chilia si i-a spus ca, de mancat nu mai poate manca, ca i s-au tocit dintii pana la radacina, dar are o tufa datatoare de putere, face struguri vremea de toamna. Prisosul il strange si pune in pod, de are tot anul. Imparatul s-a uitat la tufa si vede ca nu-i altceva, fara numai un butuc de vie. Cand a venit la vale, a dat porunca tare: De astazi inainte, tufa de vie sa aiba slobozenie, sa creasca peste tot cuprinsul imparatiei, impartasindu-se orisicine din darurile ei, dar numai atat, ca sa fie voinic de-a apuca si tine ursul de ureche”. — Vinul de Cotnari, mai bun decat cel de Tokay! — Daca te iei dupa folclorul romanesc, vita de vie a fost domesticita de insusi Noe, poate chiar inainte de Potop! Iata ce spune un vechi cantec popular: „Tata Noe cel batran / Fost-a fost pui de roman. / El a sadit la noi via / si ne-a adus veselia”. O legenda spune insa ca vita de vie a rasarit din sangele Sfantului Ioan Botezatorul, dupa ce i s-a taiat capul. Specialistii sunt de parere ca soiurile de vita de astazi provin din cea salbatica de padure, care creste viguroasa si acum, in multe zone, si fructifica din belsug. I se spune labrusca, laurusca etc. Am vazut, mai la deal, ca vita de vie se cultiva si in vremea geto-dacilor. Descoperirile arheologice confirma ca aceasta indeletnicire a continuat si in timpul migratiilor. Astfel, la simleu Silvaniei a fost gasit un colier dublu de aur, datand din veacurile III-IV, avand insirate mai multe reproduceri in miniatura de felurite unelte, printre care si un cosor de vie si o foarfeca de vie; el este impodobit cu cinci foi de vita stilizate. Viile sunt pomenite in zapisele medievale de danii ale unor vechi biserici si manastiri din Tarile Romane. In Tara Romaneasca si Moldova se platea domniei vinariciul, vinaritul sau disetina, a zecea parte din vinul obtinut. Dimitrie Cantemir scrie despre vinuri, in „Descrierea Moldovei”, apreciindu-l indeosebi pe cel de Cotnari, „mai ales si mai bun decat alte vinuri europenesti si chiar decat vinul de Tokay. Cand este pastrat in pivnite adanci si boltite, cum se obisnuieste la noi in tara, si e tinut trei ani, in cel de-al patrulea capata o asemenea tarie, incat arde ca vinul fierbinte… Indata dupa acesta vinul de la Husi, in partile Falciului, e socotit mai bun; in al treilea rand vine vinul de Odobesti, pe raul Milcov; in al patrulea rand Nicorestii, in tinutul Tecuciului, pe Siret; in al cincilea rand Grecestii, in tinutul Tutovei, pe raul Berheci; in al saselea rand, cel pe care il dau viile Cotestilor din acelasi tinut”. Viile erau atat de multe si de bogate incat acelasi domnitor constata urmatoarele: „Aceste vinuri nu sunt de folos numai locuitorilor tarii, pentru nevoile lor, caci pretul scazut al vinurilor trage aici negutatorii rusi, lesi, cazaci, ardeleni si chiar unguri, care duc la ei in tara, an de an, mult vin, chiar daca acesta nu-l intrece pe al lor”. De-a lungul veacurilor au fost obtinute numeroase varietati autohtone, producatoare de vinuri renumite.

Vita plange si vindeca — Printre altele, vita de vie se intrebuinteaza si la vopsit. Astfel, in Dobrogea, se fierbe frunza de vie pana ce se obtine un lichid galben, care se strecoara si apoi se vopsesc cu el sculurile de bumbac. Se mai foloseste la vopsit si „stirigia” de pe doagele vaselor cu vin rosu, in amestec cu roiba pentru rosu, ori cu scumpie, carmaz si patachina pentru galben ruginos. In medicina traditionala romaneasca, seva ce se scurge din lastarele taiate, mai abundenta primavara, se intrebuinteaza impotriva durerilor de ochi. In Mehedinti, se numeste „apa vie” si se aduna de la vitele taiate la un capat. Atunci se zice ca „plange vita”. Fiertura din ciorchine se ia pentru alinarea durerilor de cap si curatirea stomacului. Strugurii, cu alte fructe, se mancau mai demult numai de la anumita zi, care coincidea cu coacerea deplina a varietatilor timpurii. Vita de vie este amintita in descantecele de sarpe: „Vita de vie taiata, / Pe gard spanzurata, / Buduroi, galeata, / Muscatura de sarpe vindecata”. Talcul acestui descantec iese din altul, in care se vede rolul magic al vitei de vie: „Maica Precista a alergat, / Vita de vie alba a taiat, / Peste gard a aruncat, / Trupul lui N. s-a desumflat”. Sunt si descantece pentru a face pe un om betiv, si descantece ca sa se lase cel betiv de bautura. Vita de vie vindeca si intr-un descantec de deochi: „Sunt trei vite de vie: / Din una curge apa, / Din una curge vin, / Din una curge pelin. / Care a baut apa / S-a saturat; / Care a baut vin / S-a imbatat; / Care a baut pelin / O crapat. / Sa crape ochii cui te-o deochiat!” — Arezanul si Tarcolitul Viilor Spre deosebire de pomii fructiferi, vita de vie necesita lucrari de ingrijire din primavara pana in toamna, dar obiceiurile legate de ea incep de iarna, anume la 1 februarie, cand se serbeaza Arezanul sau Gurbanul Viilor. Atunci, barbatii se duc la camp, taie cateva corzi din vie, cu care se incing pe piept sau peste mijloc, isi fac cununa si si-o pun pe cap. Apoi dezgroapa sticle sau plosti ingropate de toamna si se aduna in jurul unui foc aprins pe o inaltime. Acolo mananca, beau, joaca, sar peste foc, se stropesc cu vin. Pe seara, se intorc in sat, cu faclii aprinse, si continua petrecerea in familie. Tot in aceasta zi, care e si a Sfantului Trifon, unii se duc cu preotul la vii, de le fac sfestanie, ca sa fie rodnice si ferite de piatra si mana. In alte zone, in ajunul acestei sarbatori se matura hornul, se ia funinginea, cu aceea din ajunul Bobotezei si de la Sfantul Vasile si se presara prin vie. Apoi se boteaza via cu aghiasma de la Boboteaza, ca sa fie ferita de mana, de grindina, de ger si sa aduca rod mult. La 2 februarie, de Stretenie, are loc Tarcolitul Viilor, descris, in „Calendarele poporului roman” de Antoaneta Olteanu, astfel: „Capul familiei merge la vie in dimineata acestei zile cu bundaretele (un fel de caltabos) si plosca sau sticla de vin in traista. Acolo da ocol, o data sau de trei ori viei si se opreste la colturile plantatiei, unde oficiaza urmatorul cult: taie cate o bucata din bundarete si o pune pe pamant, langa butucul de vie, reteaza o coarda de vita, unge taietura cu funingine adunata de pe vatra focului si amestecata cu untura, picura vin peste butucul de vita, mananca o bucata de bundarete si bea o gura de vin. In final se pronunta o formula magica, sub forma de monolog sau dialog: „Doamne, sa-mi faci strugurii cat bundaretele!”; „Cum este bundaretele de mare asa sa se faca strugurii de mari!”; „- Buna dimineata, vie!” / „- Multumesc, Ilie!” / „- Faci vin sau te tai?” / „- Fac!”, simultan cu gestica rituala. Coardele lasate se pun in crucis pe piept, se fac cununi asezate peste caciuli, se aduc acasa unde se planteaza, devenind „Norocul Vitei”. Proprietarii se cinstesc din belsug si se intorc acasa cu chiote si veselie”. — Cristovul Viilor — Cum se stie, la traci, greci si romani, zeul fructelor, vegetatiei si mai ales al vitei de vie si al vinului, era Dionysos, caruia romanii ii spuneau Bacchus. Tracii il mai cinsteau si cu supranumele de Bassarevs, despre care Mircea Eliade sugereaza ca ar fi etimon pentru romanescul Basarab. Imaginea cultuala a zeului era insotita de preotesele Bacchantes, la serbarile Bacchanalia, tinute toamna, la culesul viilor. Imbracate in piei de cerb, purtand faclii aprinse si agitand un thyrs – in timpul misterelor dionysiace, Bacchantele scoteau strigatul „Evoe!”, fiind de aceea zise si Evantes „Cele care racnesc”. Dar Dionysos era o divinitate a betiei, cu dubla semnificatie: betia vulgara, data de vin, si betia mistica sau initiatica, ducand la starea de transa, la extazul mistic. Din aceasta pricina, poate ca nu e o intamplare ca si astazi, la romani, sarbatoarea populara Cristovul Viilor se tine in aceeasi zi cu importanta sarbatoare religioasa Inaltarea Sfintei Cruci. Cristovul, Hristovul sau Carstovul este ziua cand incep a fi culese viile. Insa, datorita zadufului din vara, viile s-au cules in acest an aproape cu o luna mai devreme. Drept e ca si vinul a iesit mai bun. Cristov vine de la ristav, varianta la rastav, care inseamna o fasie de pamant intre doua randuri de semanaturi. Asadar, sensul vechi al Cristovului sau al Ristovului trebuie sa fi fost „despartirea de vii”, fie a podgorenilor, pana la culesul urmator, fie a strugurilor. Aceasta despartire, rascruce, sugereaza si apropierea echinoctiului de toamna, cand ne despartim de vara. Se spune ca de la Ziua Crucii si pana la Alexii, in martie, toate jivinele, toate ganganiile, stau ascunse prin vagauni, borte si alte ascunzisuri. Din aceasta zi incep a pleca si pasarile calatoare. Inainte de a intra in ascunzisuri, serpii se aduna pentru a face Piatra Scumpa, Nestemata sau Cununa serpilor, cu puteri magice. De aceea, sarbatoarea se numeste si Ziua sarpelui. serpii care i-au muscat pe oameni nu pot intra in pamant in aceasta zi, fiind pedepsiti. Dupa Ziua Crucii nimanui nu-i mai e ingaduit a ucide serpi. De Ziua Crucii se inchide pamantul pentru plante: acum vorbesc toate intre ele, indurerate ca se usuca. Cele care isi mai pastreaza viata dupa aceasta zi sunt pentru morti. De exemplu, daca mai gasesti fragi prin padure, nu e bine sa-i mananci, mai bine ii lasi celor morti. O saptamana inainte de Cristov, oamenii postesc si fac rugaciuni la vii si la pivnite. La cules, dupa ce se storc strugurii, cand e sa se toarne in butoi cea dintai vadra de vin, se strang toti culegatorii si dau chiot. Tot asa se face la toate butoaiele sau putinile, inainte de a se turna in ele. In serile din timpul culesului, se fac focuri mari de vita uscata, in jurul carora se prind culegatorii, dupa ce au mancat si au baut, si danseaza dupa cantecele lautarilor. La culesul viilor, nu se uita niciodata Strugurele lui Dumnezeu, adica nu se culeg strugurii de la ultima tufa de vie, acestia fiind lasati ca prinos lui Dumnezeu sau pasarilor cerului.

Bun îi vinu’ ghiurghiuliu, cules toamna pe târziu. Obiceiuri de odinioară, când și vinul era mai bun și viața mai frumoasa
Bun îi vinu’ ghiurghiuliu, cules toamna pe târziu. Obiceiuri de odinioară, când și vinul era mai bun și viața mai frumoasa

Sursa — https://mihaiandreialdea.org/2017/10/31/putin-despre-vie-vin-si-vinarit-in-dacia/

Sursa — https://newstrack.ro/bun-ii-vinu-ghiurghiuliu-cules-toamna-pe-tarziu-obiceiuri-de-odinioara-cand-si-vinul-era-mai-bun-si-viata-mai-frumoasa/

Sursa — https://www.agro.basf.ro/ro/concurs-vinuri/podgorii-alese/istoric/

Sursa — https://romanialibera.ro/aldine/history/vita-de-vie–vita-divina-106100


Lasă un răspuns