Spread the love

Planta de ceai îşi are originile în Sud-Estul Asiei şi a fost întrebuinţată pentru prima dată de chinezii din provincia Yunnan, în timpul dinastiei Shang, ca medicament. Cu timpul, frunzele de ceai au fost folosite şi la prepararea mâncărurilor şi băuturilor. Taoiştii îl considerau elixirul vieţii, iar budiştii îl foloseau în lupta cu somnul, în timpul lungilor ore de meditaţie.O legendă japoneză atribuie originea plantei de ceai înţeleptului chinez Bodhi Dharma, aflat în meditaţie timp de nouă ani. În acestă perioadă el şi-a propus să nu doarmă niciodată, să postească şi să mediteze îndelung. Dar din păcate, la un moment dat a adormit şi când s-a trezit, supărat pe slăbiciunea sa, şi-a tăiat pleoapele şi le-a aruncat. Se spune că acolo unde au căzut au apărut doi arbuşti ale căror frunze aveau proprieteatea de a ţine spiritul treaz.Una dintre legendele chineze spune că ceaiul a fost descoperit de împăratul chinez Shennong. Pe când sta la umbra unui copac şi bea apă fierbinte, câteva frunze au căzut în bolul său. A băut din licoarea colorată şi aromată şi a fost impresionat.Între secolele IV şi V, ceaiul a devenit băutura favorită a chinezilor din valea fluviului Yang-tse, apoi s-a răspândit în toată China. Frunzele trecute prin vapori erau zdrobite şi amestecate cu orez, gingembru, coajă de portocală, mirodenii, lapte şi ceapă. Din această compoziţie se făceau turte care se coceau şi apoi se pisau între două foi de hărtie. Din pulberea rezultată se prepara ceaiul. Evoluţia lui a avut loc în trei mari etape: ceaiul clocotind (dinastia Tang), ceaiul bătut (dinastia Song) şi ceaiul infuzat (dinastia Ming). În timpul dinastiei Tang (618 d. Hr. – 907 d.Hr.) ceaiul a devenit foarte popular, de atunci datând şi primul tratat de ceai, Cha Jing (Obiceiurile ceaiului). În secolul VIII, poetul Luwuh a scris lucrarea în trei volume, Chaking, considerată biblia ceaiului, în care sunt tratate toate subiectele posibile legate de această plantă şi băutură. Începând cu anul 792, ceaiul a ajuns şi în Japonia, frunzele fiind impotate de ambasadorii occidentali la curtea chineză, iar mai târziu, călugărul Saicho a adus şi seminţe. Ulterior, aproape de Kioto au apărut cele mai vestite plantaţii de ceai din lume. În scurt timp această băutură a devenit semnul purităţii şi refinamentului, japonezii făcând din servirea ceaiului o ceremonie socială, cu o semnificaţie religioasă.

Ceremonia ceaiului în Japonia — În mediile cultivate ale secolelor XIII-XV, ceremonia ceaiului era susţinută prin patru principii spirituale: armonia, respectul, puritatea şi liniştea. Ceaiul se consuma într-o încăpere special amenajată, cu alcov şi o vatră săpată în centru încăperii. Gazda şi oaspeţii intrau pe uşi diferite, cei din urmă înclinându-se în semn de umilinţă. Nu intrau niciodată înainte de a se spăla pe mâini şi în gură pentru purificare. Invitaţii admiră picturile din interior, se delectează cu aburii aromaţi, apoi servesc o gustare. Abia după o pauză, trec la savurarea ceaiului.La sfârşitul secolului al XVII-lea, ceaiul din Extremul Orient a ajuns în Europa, prima menţionare scrisă fiind a unui voiajor arab. Vapoarele companiilor olandeze ale Indiilor Orientale au adus în Europa primul transport de ceai în 1563. Mediciii sunt primii care încep să laude beneficiile ceaiului. Au fost şi alţii care au considerat ceaiul o băutură impură. Folosit iniţial de oamenii bogaţi, ceaiul s-a răspândit cu repeziciune, ajungând la sfârşitul secolului să fie consumat în localuri speciale.În prezent, în Franţa, ceaiul se serveşte seara, după ultima masă şi8 însoţit de produse de patiserie. În Anglia, ceiul se serveşte după amiaza (tea afetrnoon), însoţit de o gustare uşoară, sau către seară, pe la ora 18. Tot în Anglia există şi ceaiurile festive, de sărbători sau reuniuni. În anul 1904, în timpul unui târg, neputând să-şi vândă ceaiul fierbinte în zilele călduroase, a adăugat cuburi de gheaţă în el. Aşa a apărut ceaiul cu gheaţă. Ceaiul în pliculeţe a fosz ăntrodus de Thomas Sullivan, care trimitea clienţilor săi din New York, ceai în pliculeţe mici din hârtie de filtru, în locul marii cutii metalice. — Ceremonia ceaiului — O ceremonie a ceaiului este o formă ritualizată de preparare a ceaiului practicată în cultura asiatică de chinezi, coreeni, japonezi,indieni, vietnamezi și taiwanezi. Ceremonia ceaiului, tradusă literalmente drept „calea ceaiului” în japoneză, „eticheta ceaiului” sau „ritualul ceaiului” în coreeană și „arta ceaiului” în chineză, este o activitate culturală care implică prepararea și prezentarea ceremonială a ceaiului. Ceremonia japoneză a ceaiului este mai bine cunoscută și a fost influențată de cultura ceaiului chinezesc în epocile antică și medievală, începând din secolul al IX-lea, atunci când ceaiul a fost introdus pentru prima dată în Japonia din China. Ceremonia vietnameză a ceaiului, influențată, de asemenea, de ceremonia chineză, este practicată numai în timpul nunților și al altor ritualuri religioase. În ceremoniile ceaiului există și este folosit un întreg set de ritualuri, instrumente, gesturi etc. Toate aceste ritualuri și ceremonii ale ceaiului reprezintă „o adorație a frumosului printre faptele sordide din viața de zi cu zi”, precum și acte de rafinament, de spiritualizare a trăirilor, de smerenie, de înfrânare și de simplitate „ca toate artele care implică extraordinarul, artificialitatea artistică, abstractitatea, simbolismul și formalismul” într-o măsură sau alta.La un nivel foarte de bază, ceremoniile ceaiului sunt moduri formalizate de preparare a ceaiului, într-un proces care a fost rafinat în cursul timpului pentru a oferi cel mai bun gust. Printre documentele istorice cu privire la acest subiect se numără monografia Chajing („Cartea clasică a ceaiului”) din secolul al VIII-lea și cartea Dà guān chá lùn („Tratatul despre ceai”) din secolul al XII-lea.

Scopul metafizic al ceremoniei ceaiului — În Japonia, ceremonia ceaiului este un amestec a două principii: sabi și wabi. „Wabi” se referă la experiențele interioare sau spirituale ale vieții umane. El avea inițial sensul de rafinament, indica o savoare subtilă „caracterizată prin smerenie, înfrânare, simplitate, naturalism, profunzime, imperfecțiune și asimetrie”, „scotea în evidență spațiile arhitecturale și obiectele simple și neîmpodobite și celebra frumusețea suavă pe care timpul și îngrijirea le conferă materialelor”.„Sabi” reprezintă, pe de altă parte, imperfecțiunea exterioară sau materială a vieții, precum și natura originală a lucrurilor. Budismul zen a influențat într-o anumită măsură dezvoltarea ceremoniei ceaiului. Ceremonia japoneză a ceaiului a devenit o „practică transformatoare” și a început să-și dezvolte propria sa estetică, în special cea a principiilor „sabi” și „wabi”. Înțelegerea golului sufletesc a fost considerată cel mai eficient mijloc de trezire spirituală, în timp ce acceptarea imperfecțiunii a fost privită ca un mod de a reaminti oamenilor că trebuie să-și prețuiască eul lor neșlefuit, aici și acum – primul pas către „satori” sau iluminare. Băutul ceaiului este utilizat ca stimulent al meditației sau al prezicerii, în scopuri ceremoniale și în exprimarea artistică. — Ceainării și grădini de ceai — În tradiția japoneză o ceainărie se referă în mod obișnuit la o construcție particulară concepută pentru organizarea unor ceremonii japoneze ale ceaiului. Această construcție și în special camera unde are loc ceremonia ceaiului se numește (茶室 chashitsu?, literal „cameră pentru ceai”). Spațiul arhitectural numit chashitsu a fost creat atât în scop practic, cât mai ales în scop estetic.Grădina de ceai (numită roji) a fost creată în epoca Muromachi (1333-1573) și în epoca Momoyama (1573-1600) ca un spațiu pentru ceremonia japoneză a ceaiului (chanoyu). Ea inspiră vizitatorul la meditație, pregătindu-l sufletește pentru ceremonie. Există o grădină exterioară, cu o poartă și un pavilion acoperit, unde oaspeții așteaptă invitația de a intra. Ei trec apoi printr-o altă poartă către grădina interioară, unde se spală pe mâini și își clătesc gura, ca la intrarea într-un altar șintoist, înainte de a intra în ceainărie. Poteca este menținută mereu umedă și verde pentru a semăna cu o potecă montană îndepărtată și nu există flori strălucitoare care să distragă vizitatorul de la meditația sa. Primele ceainării nu aveau ferestre, dar ceainăriile amenajate ulterior au un perete culisant care poate fi deschis pentru a obține o vedere spre grădină.În China o ceainărie (茶館, cháguăn sau 茶屋, cháwū) este în mod tradițional asemănătoare cu o cafenea, dar oferă ceai și nu cafea. Oamenii se adună în ceainării pentru a discuta, a socializa și a savura ceaiul, în timp ce persoanele mai tinere se întâlnesc adesea în ceainării pentru întâlniri amoroase. Ceainăria în stil Guangdong (cantonez) este deosebit de renumită în afara Chinei.Ceremonia coreeană a ceaiului se caracterizează printr-o coerență naturală și simplă, cu mai puține ritualuri formale, cu o mai mare libertate de relaxare și cu mai multă creativitate în ceea ce privește soiurile de ceaiuri, modurile de servire a acestora și conversațiile purtate cu acest prilej. Această formalizare mai redusă determină o varietate mai largă a arhitecturii ceainăriilor, a intrărilor în grădinile de ceai, a soiurilor de ceai utilizate, precum și variații regionale în alegerea ceaiului, în alegerea prăjiturilor, a biscuiților și a gustărilor, variații sezoniere și temporale și o ambianță acustică și vizuală neunitară a ceainăriilor coreene.

Ceremonia ceaiului – traditie spirituala japoneza — Calugarii zen-budisti au adus ceaiul in Japonia in secolul 9 iar niponii au facut tot ce le-a stat in putinta sa ridice aceasta planta la rang de elixir al vietii, cultivand-o si consumandu-i licoarea cu sfintenie. Ceaiul e un mod de viata al japonezilor, unul separat de workaholismul lor proverbial, de nebunia din marile orase si de robotii aflati in numar (prea) mare in orice fabrica de-a lor. Ceaiul verde (matcha) sta la baza alimentatiei sanatoase a japonezilor. Intreaba orice japonez despre matcha si-ti va vorbi despre el in termeni de veneratie. Am intalnit japonezi de peste 70 de ani care aratau de 50 si care dadeau “vina” fizicului lor impecabil pe consumul de ceai verde. In plus, ceaiul verde este folosit in mod masiv in diverse feluri de mancare, inclusiv in prepararea prajiturilor. Cei care nu sunt fani ai ceaiului in sine probabil nu vor pretui calitatile acestuia. Dar, cu siguranta, dupa ce au luat parte la o ceremonie de servire a ceaiului, sau macar la un ritual cu elemente din ceremonia ceaiului, vor ramane marcati de insemnatatea acestei plante in cultura unui popor fascinant. — Arta japoneză a ceremoniei ceaiului — Festivalul Ceaiului şi Cafelei este în plină desfăşurare zilele acestea în Bucureşti.  La Tea&Coffee Festival, seara trecută a fost dedicată tradiţiei japoneze. Iubitorii de ceai şi cafea s-au delectat la Grădina Verona cu o expoziţie de bonsai, o demonstraţie de ikebana şi o ceremonie a ceaiului. Liliana Simionescu ne spune mai multe despre ritualul servirii ceaiului. Japonezii numesc ceremonia ceaiului chanoyu, sado, sau chado. Este un ritual tradiţional cu influenţe din budismul zen, în care ceaiul verde pudră, sau matcha,  este preparat ceremonios de către un practicant experimentat şi este servit unui mic grup de invitaţi într-un cadru liniştit. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze. În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo). Corespondentul pentru chanoyu este chado „calea ceaiului”, aceasta reprezentă o cale spirituală a ceremoniei ceaiului spune doamna Kauzko Diaconu, preşedintele Asociaţiei Nipponica. „Ceremonia ceaiului este un fel de a trăi, un mod de viaţă. Când se bea ceaiul mişcările corpului trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. Sunt multe feluri de a modela spiritul „calea florilor” ikebana sau shodo „calea caligrafiei”. Toate acestea sunt şi greu de învăţat.” Sensei Kazuko Diaconu, fostă Yamaguchi este descendentă dintr-o nobilă familie japoneză.Doamna Kauzko Diaconu, preşedintele Asociaţiei Nipponica predă ceremonia ceaiului în România de aproape15 ani. „Am început să predau ceremonia ceaiului în 1997, atunci erau multe schimbări în societatea românească, fiecare exoperimenta în felul lui libertatea. În special tinerii au simţit nevoia de o stabilitate spirituală şi unii au dorit să înveţe despre ceremonia ceaiului. Acest ritual implică mult respect faţă de ceilalţi. Ceremonia ceaiului este specială, nu trebuie să fie mulţi oameni” spune doamna Kauzko Diaconu, preşedintele Asociaţiei Nipponica. La un ritual al ceaiului participanţii poartă kimono, de cele mai multe ori, hainele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Pentru ceremonia ceaiului este nevoie de un Chawan – cană de ceai, un Chakin – şervet din bumbac folosit pentru purificarea cănii de ceai, un Chasen – obiect pentru crearea suspensiei spumante de ceai şi un Chashaku – obiectul pentru măsurarea cantităţii de ceai pudră necesare unei porţii de ceai verde.În timpul dinastiei Song (1127 – 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Chanoyu sau ceremonia ceaiului — Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō înjaponeză) este un ritual tradițional influențat de budismul Zen prin careceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua prețioasă lichidă”— este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană inițiată și servit unui grup mic de oaspeți într-o atmosferă liniștită. În esența sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze. — Istorie — Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munții din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 – 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său și era așa de important încât a devenit subiectul unei cărți în trei volume numită Chá jīng, („Cartea sacră a ceaiului”), scrisă de Lu Yu, (733 – 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau și se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber și sare.În timpul dinastiei Song (1127 – 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate și apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său și de către laici. Ceaiul a fost folosit în curțile aristocratice și în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.Preotul budist Eisai (1141 – 1215), fondatorul școlii zen-budiste Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditației. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietățile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât și pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea orașului Kyoto, înființează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, și planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie și servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii și călugării budiști de la alte mănăstiri, care doreau să învețe cultivarea ceaiului, primeau la plecare semințe și lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtășit și de discipolul său Dogen (1200 – 1253) cunoscut ca fondator al școlii de zen Soto.Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai și instrucțiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăți viața de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto și printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie și includeau momente în care participanții identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.Din aceste manifestări inițiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit așa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 – 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, și care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerțului și între secolele XIV-XVI, chiar și printre samurai. Aceștia din urmă erau educați în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeași seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marțiale.Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecționându-l până la artă, formă în care se găsește în zilele noastre.

Introducere în ceremonia ceaiului — Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificația de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deși tradus exact înseamnă, de fapt, „apă fierbinte pentru ceai”.În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado(„calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului. Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viața culturală și artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esența ceremonialului este de natură spirituală și presupune o anumită stare sufletească din partea participanților. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile și grijile vieții cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de liniște într-o atmosferă calmă.Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea și servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezența oaspeților, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) și servirea de două ori a ceaiului (koicha și usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putință pentru a crea oaspeților un confort estetic, intelectual și psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însușindu-și procedurile de servire a ceaiului în fața oaspeților, dar și învățând să aprecieze arta, meșteșugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în același timp dobândind grație și sensibilitate pentru nevoile celorlalți.

Sursa — http://elearning.masterprof.ro/lectiile/geografie/lectie_19/chanoyu_sau_ceremonia_ceaiului.html

Sursa — https://www.rfi.ro/articol/reportaj-rfi/arta-japoneza-ceremoniei-ceaiului

Sursa — https://wordpress.com/block-editor/post/asema.home.blog/38761

Lasă un răspuns