Spread the love
Ceremonia Ceaiului in Japonia-Istorie si Semnificație

„Ceaiul este religia artei de a trai” – Kakuzo Okakura, scriitor japonez (1863 – 1913) — Planta de ceai îşi are originile în Sud-Estul Asiei şi a fost întrebuinţată pentru prima dată de chinezii din provincia Yunnan, în timpul dinastiei Shang, ca medicament. Cu timpul, frunzele de ceai au fost folosite şi la prepararea mâncărurilor şi băuturilor. Taoiştii îl considerau elixirul vieţii, iar budiştii îl foloseau în lupta cu somnul, în timpul lungilor ore de meditaţie.O legendă japoneză atribuie originea plantei de ceai înţeleptului chinez Bodhi Dharma, aflat în meditaţie timp de nouă ani. În acestă perioadă el şi-a propus să nu doarmă niciodată, să postească şi să mediteze îndelung. Dar din păcate, la un moment dat a adormit şi când s-a trezit, supărat pe slăbiciunea sa, şi-a tăiat pleoapele şi le-a aruncat. Se spune că acolo unde au căzut au apărut doi arbuşti ale căror frunze aveau proprieteatea de a ţine spiritul treaz.Una dintre legendele chineze spune că ceaiul a fost descoperit de împăratul chinez Shennong. Pe când sta la umbra unui copac şi bea apă fierbinte, câteva frunze au căzut în bolul său. A băut din licoarea colorată şi aromată şi a fost impresionat.Între secolele IV şi V, ceaiul a devenit băutura favorită a chinezilor din valea fluviului Yang-tse, apoi s-a răspândit în toată China. Frunzele trecute prin vapori erau zdrobite şi amestecate cu orez, gingembru, coajă de portocală, mirodenii, lapte şi ceapă. Din această compoziţie se făceau turte care se coceau şi apoi se pisau între două foi de hărtie. Din pulberea rezultată se prepara ceaiul. Evoluţia lui a avut loc în trei mari etape: ceaiul clocotind (dinastia Tang), ceaiul bătut (dinastia Song) şi ceaiul infuzat (dinastia Ming). În timpul dinastiei Tang (618 d. Hr. – 907 d.Hr.) ceaiul a devenit foarte popular, de atunci datând şi primul tratat de ceai, Cha Jing (Obiceiurile ceaiului). În secolul VIII, poetul Luwuh a scris lucrarea în trei volume, Chaking, considerată biblia ceaiului, în care sunt tratate toate subiectele posibile legate de această plantă şi băutură. Începând cu anul 792, ceaiul a ajuns şi în Japonia, frunzele fiind impotate de ambasadorii occidentali la curtea chineză, iar mai târziu, călugărul Saicho a adus şi seminţe. Ulterior, aproape de Kioto au apărut cele mai vestite plantaţii de ceai din lume. În scurt timp această băutură a devenit semnul purităţii şi refinamentului, japonezii făcând din servirea ceaiului o ceremonie socială, cu o semnificaţie religioasă.

Cultură înaltă și ceremonia japoneză a ceaiului: moștenire a istoriei și setări formale — Ceremonia japoneză a ceaiului verde a fost documentată pentru prima dată în secolul al IX-lea, dar au apărut elemente în secolul al VIII-lea, după unii istorici.

Ceremonia ceaiului în Japonia

Ceremonia ceaiului așa cum este cunoscută astăzi a apărut în
secolul saisprezece.
A fost o activitate artistică de elită care a oferit un forum pentru conducătorii Japoniei, elita războinică și negustorii înstăriți pentru a forța și consolida legăturile sociale.

Ceremonia ceaiului așa cum este cunoscută astăzi a apărut în secolul saisprezece. A fost o activitate artistică de elită care a oferit un forum pentru conducătorii Japoniei, elita războinică și negustorii înstăriți pentru a forța și consolida legăturile sociale. O schimbare a avut loc la mijlocul secolului al XVI-lea, pionierat de maeștri de ceai influenți precum Sen no Rikyū (1522-1591). Acești maeștri de ceai au început să încorporeze vase ceramice rustice din Coreea și Japonia. Aceasta a găsit frumusețea în forme nerefinate, naturale sau imperfecte. Prin autoritatea abilităților lor recunoscute, oamenii de ceai de frunte ai vremii au ridicat aceste obiecte la același nivel cu comorile chineze antice. Această estetică care celebrează austeritatea, spontaneitatea și aparenta lipsă de artă este cunoscută sub numele de wabi. Deși cuvântul japonez pentru ceremonia ceaiului, chanoyu, înseamnă literalmente „apă caldă pentru ceai”, practica implică mult mai mult decât presupune numele său. Chanoyu este o practică ritualizată, laică, în care ceaiul este consumat într-un spațiu specializat, cu proceduri codificate. Actul de preparare și de băut matcha, ceaiul verde pudră folosit în ceremonie, este o artă coregrafă care necesită mulți ani de studiu pentru a fi stăpâni. Cadrul intim al camerei de ceai, care este de obicei suficient de mare pentru a găzdui patru sau cinci persoane, este modelat pe o cabană a pustnicului. În acest spațiu, adesea înconjurat de o grădină, participanții se retrag temporar din lumea lumească. În sala de ceai, accentul se pune pe interacțiunea dintre gazdă, oaspeți și ustensilele de ceai. Gazda va alege un ansamblu de obiecte specifice acelei adunări și va folosi aceste ustensile pentru a efectua preparatele de ceai în fața oaspeților. Fiecare adunare de ceai este o experiență unică, astfel încât un anumit ansamblu de obiecte și oameni nu se repetă niciodată. Oaspeții sunt așteptați să respecte eticheta camerei de ceai în ceea ce privește gesturile folosite pentru a bea ceaiul și aprecierea ustensilelor. Atunci când este prezentat cu un bol de ceai, un oaspete va observa și va reflecta asupra căldurii bolului și a culorii matcha verde strălucitor împotriva argilei înainte de a începe să bea. Ceramica folosită în acest context – castroane de ceai, borcane de apă, vaze cu flori, caddies de ceai și așa mai departe – sunt instrumente funcționale apreciate pentru practicarea lor, precum și opere de artă admirate pentru calitățile lor estetice. Un element cheie în această practică este abilitățile de cunoaștere a gazdei; gazda achiziționează o colecție de obiecte care se conformează unui standard estetic partajat și selectează ce obiecte să folosească într-o anumită adunare.

În mediile cultivate ale secolelor XIII-XV, ceremonia ceaiului era susţinută prin patru principii spirituale: armonia, respectul, puritatea şi liniştea. Ceaiul se consuma într-o încăpere special amenajată, cu alcov şi o vatră săpată în centru încăperii. Gazda şi oaspeţii intrau pe uşi diferite, cei din urmă înclinându-se în semn de umilinţă. Nu intrau niciodată înainte de a se spăla pe mâini şi în gură pentru purificare. Invitaţii admiră picturile din interior, se delectează cu aburii aromaţi, apoi servesc o gustare. Abia după o pauză, trec la savurarea ceaiului.La sfârşitul secolului al XVII-lea, ceaiul din Extremul Orient a ajuns în Europa, prima menţionare scrisă fiind a unui voiajor arab. Vapoarele companiilor olandeze ale Indiilor Orientale au adus în Europa primul transport de ceai în 1563. Mediciii sunt primii care încep să laude beneficiile ceaiului. Au fost şi alţii care au considerat ceaiul o băutură impură. Folosit iniţial de oamenii bogaţi, ceaiul s-a răspândit cu repeziciune, ajungând la sfârşitul secolului să fie consumat în localuri speciale.În prezent, în Franţa, ceaiul se serveşte seara, după ultima masă şi8 însoţit de produse de patiserie. În Anglia, ceiul se serveşte după amiaza (tea afetrnoon), însoţit de o gustare uşoară, sau către seară, pe la ora 18. Tot în Anglia există şi ceaiurile festive, de sărbători sau reuniuni. În anul 1904, în timpul unui târg, neputând să-şi vândă ceaiul fierbinte în zilele călduroase, a adăugat cuburi de gheaţă în el. Aşa a apărut ceaiul cu gheaţă. Ceaiul în pliculeţe a fosz ăntrodus de Thomas Sullivan, care trimitea clienţilor săi din New York, ceai în pliculeţe mici din hârtie de filtru, în locul marii cutii metalice.O ceremonie a ceaiului este o formă ritualizată de preparare a ceaiului practicată în cultura asiatică de chinezi, coreeni, japonezi,indieni, vietnamezi și taiwanezi. Ceremonia ceaiului, tradusă literalmente drept „calea ceaiului” în japoneză, „eticheta ceaiului” sau „ritualul ceaiului” în coreeană și „arta ceaiului” în chineză, este o activitate culturală care implică prepararea și prezentarea ceremonială a ceaiului. Ceremonia japoneză a ceaiului este mai bine cunoscută și a fost influențată de cultura ceaiului chinezesc în epocile antică și medievală, începând din secolul al IX-lea, atunci când ceaiul a fost introdus pentru prima dată în Japonia din China. Ceremonia vietnameză a ceaiului, influențată, de asemenea, de ceremonia chineză, este practicată numai în timpul nunților și al altor ritualuri religioase. În ceremoniile ceaiului există și este folosit un întreg set de ritualuri, instrumente, gesturi etc. Toate aceste ritualuri și ceremonii ale ceaiului reprezintă „o adorație a frumosului printre faptele sordide din viața de zi cu zi”, precum și acte de rafinament, de spiritualizare a trăirilor, de smerenie, de înfrânare și de simplitate „ca toate artele care implică extraordinarul, artificialitatea artistică, abstractitatea, simbolismul și formalismul” într-o măsură sau alta.La un nivel foarte de bază, ceremoniile ceaiului sunt moduri formalizate de preparare a ceaiului, într-un proces care a fost rafinat în cursul timpului pentru a oferi cel mai bun gust. Printre documentele istorice cu privire la acest subiect se numără monografia Chajing („Cartea clasică a ceaiului”) din secolul al VIII-lea și cartea Dà guān chá lùn („Tratatul despre ceai”) din secolul al XII-lea.

Tradiția Japoneză a Gheisei în arta ceaiului verde
Tradiția Japoneză a Gheisei în arta ceaiului verde
Ceremonia Ceaiului in Japonia-Istorie si Semnificație

Sursa — https://www.wellnesssuitesweston.com/post/2017/12/05/history-of-tea-ceremony

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *